Ştiri:

Vă rugăm să citiţi Regulamentul de utilizare a forumului Scientia în secţiunea intitulată "Regulamentul de utilizare a forumului. CITEŞTE-L!".

Main Menu

Evolutionism si creationism

Creat de Adi, Martie 21, 2010, 10:43:58 PM

« precedentul - următorul »

0 Membri şi 1 Vizitator vizualizează acest subiect.

Adi

Alexandru I a raspuns pe 18 martie.                 
...intre ciocan si nicovala: despre fierul la care mai trebuie lucrat

[ @proSPIN: formalismul logicii cere ca afirmatiile sa fie dovedite mai inainte de a pretinde cuiva sa argumenteze contrariul. ]

Ce ma deranjeaza in general in discursul laturii militatnte a ateismului este felul in care fierb toate in aceiasi oala, la gramada: Dumenzeu, credinta, biserica, religie, preoti (daca se poate, pe cei ce calca in strachini), superstitii, s.a. Or, din aceasta supa (primordiala?) nu poate iesi nimic bun.

Ca sa-mi pastrez totusi pozitia echilibrata, voi aminti si de faptul ca, in egala masura, ma deranjeaza si discursul laturii militante a creationismului ce, nu de putine ori, inventeaza propria "teorie" evolutionista pe care apoi o "combate".

Opinia mea este ca o atitudine ostila stiintei aduce grave deservicii religiei; in egala masura, o atitudine ostila religiei nu va aduce beneficii reale popularizarii stiintei. Nu vorbesc de compromis, ci doar de echilibru.
Pagina personala: http://adrianbuzatu.ro

Adi

proSPIN a scris pe 19 martie: Prima parte a fost doar o introducere.

Stimate d-le Adrian Botezatu aveţi perfectă dreptate, atât Creaţionismul cât şi Evoluţionismul sunt două mari religii universale fundamentate pe acelaşi factor comun şi anume: CREDINŢA în interpretările subiective, speculative ale acelaşi dat ştiinţific obiectiv, experimental, pozitiv. Creaţionismul crede într-un Creator, Susţinător de legi şi finalităţi universale, Izvorul şi Tezaurizatorul vieţii, pe când Evoluţionismul crede în legile hazardului, a dezordinii, al inexistenţei unui Creator, scopul suprem fiind Materia sub toate formele ei.
În lumea noastră post modernă, noţiunea de ,,credinţă", luată în sens general, întâmpină în mod ciudat o părere nefavorabilă. Totuşi, în cadrul discuţiei despre origini, se impune reformarea opticii prin reabilitatea delimitării conceptuale a "credinţei", ca pe o capacitate a sufletului, ca pe o facultate spirituală a omului, organic legată de viaţa sa şi nelipsită în orice el ar intreprinde. În activitatea sa zilnică, omul se străduieşte continuu să ajungă un scop sau altul, un obiectiv pe care neavându-l, doreşte să-l atingă. Pentru acest scop incert, nesigur din moment ce nu-l are încă şi neştiind mai dinainte dacă-l va avea sau nu, el mizează cu toată fiinţa pe posibilitatea obţinerii lui. Altfel zis, el crede în succesul lucrării sale. În tot ce face, de la banalul fapt cotidian şi până la pasul cel mai important, întotdeauna, omul acţionează prin credinţă. Orb în faţa viitorului, omul crede, pentru că nu ştie, omul trebuie să creadă.
În celălalt sens al axei timpului: în faţa trecutului, omul posedă, imperfect, unele mărturii istorice care, înaintând spre "începuturi", se revelează din ce în ce mai puţine, mai opace şi mai incoerente, permiţând valului de interpretări să se rostogolească, ca o avalanşă de zăpadă, printre ele, pentru ca la capătul mileniului 3 i.e.n (respectiv, odată cu dinastia I a Egiptului) să se piardă orice aspect punctual şi factual, orice probă arheologică cu temei real. Până aici se întinde istoria! Şi mai departe...? Din nou, negăsind nici un dat ştiinţific, omul-prin exercitarea credinţei-porneşte să betoneze, cu propriile sale supoziţii, un drum în marele şi insondabilul trecut.
Astfel, acest capital nesecat, oricând prezent în viaţa omului-credinţa-, necesară pentru legătura cu trecutul şi viitorul, se defineşte larg ca o dimensiune majoră a sufletului. Când credinţa lipseşte, se declară patologie psihică, de la obişnuitul "pesimism", până la ruinătorul "sindrom depresiv".
Diferit de ştiinţă, ca metodă, pentru că nu se fundamentează pe experimentul obiectiv, practic, clădind totuşi prin mijlocirea raţiunii, credinţa nu poate lipsi din nici o perioadă a vieţii active (chiar dacă omul o neagă sau o ignoră). De aceea, mai cu seamă în problema originii vieţii, să vorbeşti sau să scrii în legătură cu acest subiect, din oricare unghi ai face-o, pe lângă logică şi mult bun simţ ai nevoie, primordial, de credinţă. Nici o teoria cu privire la geneză nu se poate lipsi de ea. De pildă, când teoria transformistă îţi vorbeşte de originea vieţii, te solicită să-ţi închipui şi să crezi...cum fără o cauză necesară şi fără o destinaţie, fără o finalitate (această primă premisă loveşte în ,,legea cauzei şi a efectului". O lume atât de cauzală şi finalitară nu poate să fie născută din lipsa tocmai a ceea ce ea demonstrează fundamental:o cauză necesară şi o destinaţie. În alt sens, ea loveşte apoi în ,,legea entropiei", care stabileşte imposibilitatea salturilor de la inferior la superior, sub nici o formă, ci numai a degradării de la superior la inferior cu o pierdere de energie), a răsărit odată un virus (fiind cel mai simplu din toate formele animale, virusul a fost pus –conform principiului transformist ,,de la simplu la complex" ) ca bază a lumii vii, total greşit, deoarece virusul neavând un sistem propriu de reproducere, el neputându-se înmulţi decât în mediul intracelular al unei alte fiinţe, mai complexe decât el, apare contradicţia:dacă înainte de cea mai simplă formă de viaţă n-a existat alta mai complexă, cum a fost posibilă prima înmulţire şi însuşi evoluţia?), cum aceasta şi-a inventat funcţii şi organe noi (o invenţie, mai cu seamă a unor sisteme atât de complicate ca organe şi funcţii, presupune o oarecare inteligenţă şi voinţă creatoare, calităţi pe care nici una dintre formele animale, afară de om-nu le posedă), cum apoi, neastâmpărata, a devenit peşte şi ieşind pe uscat (privind peştele, perfect adaptat mediului acvatic, nu se poate imagina nici un motiv logic ca să-l fi determinat să iasă din apă, unicul său mediu vital! În al 2-lea rând, dacă-conform aceluiaşi principiu transformist ,,funcţia crează organul"-ar fi ieşit din apă ca să-şi creeze plămâni, sărmanul peşte...ar fi murit mai înainte de a fi învăţat să respire)s-a făcut reptilă, cum din ovopar –ce se înmulţeşte prin depunerea de ouă-ajunge vivipar-ce naşte pui vii (pentru dobândirea a noi organe, transformismul invocă timp. O continuare a practicii reptilelor de a face ouă, în paralel cu dezvoltarea unui uter de mamifer şi a unor glande mamare-în uluitoarea complexitate a lor, ce implică şi dobândirea unui sistem nervos nou, corespunzător acestor schimbări-este incredibilă) şi cum din sânge rece s-a ajuns la sânge cald (cum s-a putut realiza acest lucru, prin ce mecanism ?Imaginaţia nici unui savant, om de ştiinţă, nu a putut înţelege fenomenul), ca la sfârşit, mica celulă, să-ţi iasă înainte ,,zâmbind în chip de om" (în invetigarea unor asemenea acţiuni, ca dezvoltarea creierului, suntem, pur şi simplu, lansaţi din nou într-o mlaştină de "cum-uri ale evoluţiei"-declara unul dintre savanţi.
Ca să depăşeşti torentul de necunoscute şi imposibilităţi, trebuie să recunoaştem deschis, ai nevoie de o credinţă sau poate credulitate formidabilă. Ba încă, comparativ cu cât solicită Creaţionismul prin istorisirea Biblică, Evoluţionismul cere infinit mai multă credinţă!!!
Este infinit mai uşor să accepţi ipoteza după care o Minte eternă a creat materia, decât că o materie eternă a creat mintea. Din ,,inferior" nu se naşte ,,superior". Este o axiomă! Organizarea nu poate să apară din neorganizare. Nicicând, conform legilor naturii, din haos nu poate ieşi cosmos. A crede contrariul, printr-un simplu act al imaginaţiei, înseamnă sfidarea oricărei raţiuni şi, de fapt, aceasta se cheamă ,,misticism".
Credinţe, cu sensul de ,,imaginaţie", pot fi multe. Dar ca o credinţă să fie acceptată, adevărată, vrednică de crezut, trebuie să fie mai mult decât imaginaţie. Trebuie să poarte, în oricare punct al construcţiei ei, un suport raţional, aşa numita "raţiune logică" care prin greutatea ei raţională să substituie în parte lipsa ,,temeiului real", respectiv, al ,,datului" ştiinţific.
Creaţionismul, conform căruia o Minte eternă, personală, inteligentă şi creatoare a creat materia impersonală, neinteligentă şi necreatoare, de un statut inferior, este singura credinţă ce ne dă motive să ne încredem în raţiune şi judecată, prin care viaţa dobândeşte un sens. La această primă condiţie a valabilităţii unei credinţe –raţionalitatea-singura teorie întemeiată se arată a fi doar Creaţionismul.
Dificultăţile apariţiei vieţii şi ale complexificării ei la întâmplare au fost subliniate apăsat de savanţi ca: G.G.Simpson-The Meaning of Evolution, New Haven, 1952, p. 240-262; R.P.Theilhard de Chardin, La place de l'homme dans la nature, Paris, 1956, p.35; OPARIN; GAVAUDAN şi alţii. Aceşti savanţi transformişti, constrânşi prin aceasta să accepte teza generaţiei spontanee, pun în evidenţă slăbiciunile acestei explicaţii, singura acceptabilă, însă, în ochii lor. Vom găsi o bună sinteză a acestor probleme în C. Tresmontant, ,,Cum se pune astăzi problema existenţei lui Dumnezeu", Paris, 1971, în a 2-a ediţie, mai ales în capitolul: "Încercarea de a explica prin întâmplare", p. 192-210. Din quasi-imposibilitatea creaţiunii şi a evoluţiei ,,prin întâmplare", Trensmontant trage concluzia- ca şi Theilard de Chardin – că Dumnezeu este cel ce a dirijat toate acestea. Concluzia atestă creaţiunea, căci existenţa fiinţelor este un fapt...ea nu dă dreptate evoluţiei care nu este decât o interpretare a faptelor. Iată de ce am susţinut propria mea părere în legătură cu Creaţionismul. Despre toate acestea putem vorbi mult mai mult şi mai pe larg. Deocamdată atât. Toate cele bune!
Pagina personala: http://adrianbuzatu.ro

Adi

Raul Sandu a raspuns pe 19 martie: Cateva idei


A spune ca 100% exista un Dumnezeu sau ca 100% nu exista mi se pare ca inseamna sa ocupi o pozitie mult prea certa intr-o disputa plina de necunoscute. Cred ca orice pozitie intermediara este acceptabila, dar culmea ca asa zisii credinciosi afiseaza o extrema certitudine atunci cand afirma ca exista si cred in Dumnezeu.

Insa noi cei de la StiintaAzi niciodata nu am spus ca sigur nu exista Dumnezeu, ba chiar ar putea fi o varianta care sa explice viata si universul. Doar ca un astfel de Dumnezeu este mai improbabil sa existe. Fiintele vii sunt niste lucruri foarte complexe iar orice zeu capabil sa creeze ceva asa complex trebuie la randul sau sa fie foarte foarte complex, cel putin la fel de complex. Si se pune automat intrebarea cine a creat acel inginer capabil sa faca asa ceva. Pentru ca astfel ar trebui sa credem ca Dumnezeu a aparut si exista pur si simplu, exact ce nu cred oamenii religiosi ca s-ar fi putut intampla si cu universul sau cu viata.

Apoi un lucru care mie mi se pare foarte amuzant este ca aceia care cred ca exista un Dumnezeu care sa fii creat tot, cred ca exista si un Diavol. Ori asta mi se pare o gluma foarte foarte buna. Ma gandesc rational ca ar putea exista o entitate superioara care sa ne fii creat, insa de ce ar mai exista si un spirit rau?

In legatura cu ce spunea proSpin in posturile sale: am vazut ca a afirmat cateva lucruri neadevarate in legatura cu teoria evolutiei, cum ca ar fi o teorie a hazardului. Ori nu este in nici un caz asa. Nu am avut timp sa urmaresc discutia in totalitate, insa o sa o citesc si o sa revin cu niste explicatii referitoare la teoria evolutiei.
Pagina personala: http://adrianbuzatu.ro

Adi

proSPIN a raspuns pe 20 martie.

               
Ca sa putem combate sau preciza ca cineva greseste trebuie sa studiem! 18 Sâmbătă, 20 Martie 2010 07:22 proSPIN
@Raul Sandu. La următoarea afirmaţie a ta: "In legatura cu ce spunea proSpin in posturile sale: am vazut ca a afirmat cateva lucruri neadevarate in legatura cu teoria evolutiei, cum ca ar fi o teorie a hazardului. Ori nu este in nici un caz asa". Doresc să-ţi atrag atenţia la faptul că nu eu am cristalizat şi structurat teoria evoluţiei ci această teorie există în zecile de mii de studii şi tratate scrise de către marii savanţi ai lumii, unde se regăseşte această idee a teoriei hazardului, ale întâmplării, am menţionat doar câteva la sfârşitul post meu, ai reuşit măcar una dintre aceste tratate să le citeşti? Nu am întrebat dacă le-ai studiat cu creionul în mână ! Ca să poţi afirma ceva despre un anumit concept, idee, noţiune, judecată de valoare, lucru, fenomen etc., sau să fi apărătorul acestora, trebuie să fi pătruns adânc în structura şi conţinutul acestuia sau acesteia dintre ele. Altfel...? Este ca şi cum ai crede (iată că şi aici trebuie să manifeşti CREDINŢA) că poţi atinge cu degetul fundul oceanului privindul doar de deasupra ! Sau crezi că poţi atinge comorile din adâncimile pământului scâriind doar suprafaţa acestuia ? Cu toate acestea însă...dacă a fost vreaodată omul îndreptăţit să se întrebe într-o ,,dispută plină de necunoscute", atunci este acum, în veacul "exploziei informaţionale". Gnoti seauton—Cunoaşte-te pe tine însuţi - înscris pe frontonul templului din Delfi, a fost şi va rămâne şi de acum înainte nu numai principiul de bază al unei filosofii, ci cheia universală a oricărei înţelepciuni umane.
Este un lucru obişnuit să spunem că specia umană este în plină mutaţie în concepţiile sale de viaţă. Chiar şi fiinţa cea mai neinstruită este interesată de cercetările ştiinţifice actuale. Această îndreptăţită dorinţă epistemologică îşi are rădăcina în sistemul actual de comunicare interumană, având în vedere avalanşa exploziilor informaţionale, care se propagă de la un capăt la celălalt al Terrei. Într-o asemenea conjunctură, Andre Malraux, celebrul scriitor vizionar francez, ne invită să reintegrăm zeii, adică ne indică o schimbare radicală a omului şi a modului său de a gândi, de a evolua, de a fi mai sensibil la dimensiunea sa interioară - cognitiv – mentală şi afectiv-moral-spirituală. Aceasta, cu atît mai mult, având în vedere că progresul ştiinţei nu l-a făcut pe om atotputernic şi nici nu l-a transformat sub raport psihomoral. Numai inovaţiile tehnice (chiar dacă am reuşi să descoperim ,,particula lui Dumnezeu" la CERN, Tevatron sau orice parte a lumii) nu s-au dovedit capabile să furnizeze răspunsuri viabile şi pertinente la problemele complexe ale lumii contemporane, cum ar fi: şomajul, războiul, stresul, neliniştea, poluarea, distrugerea habitatului, epuizarea rezervelor pământului, SIDA, nedreptatea socială extinsă la nivel continental etc.
Pe baza acestor considerente, nu putem trece cu vederea faptul că trăim o criză existenţială, care se adânceşte tot mai mult pe măsura trecerii timpului. Observăm că societatea umană, în general, şi societatea românească postrevoluţionară în special, suferă de o criză de conştiinţă, valorile morale şi spirituale ale omului sec. XXI se anemiază, se atrofiază şi sucombă (mor ). Se observă o schimbare în plan axiologic şi praxiologic, omul dând prioritate crescândă economicului în detrimentul naturii umane, a spiritului şi a vieţii. Pentru a nu deveni pesimişti, menţinând un optimism realist şi constructiv, trebuie să ne întrebăm sincer: Oare, ştiinţa nu a realizat un progres extraordinar de care să ne simţim mândri ? Nu vedem înflorind sub ochii noştri o civilizaţie demnă de secolul exploziei informaţionale ? ... Ba da ! Cu toate că, în paralel, vedem, chiar în jurul nostru, luând fiinţă, din propria-i cenuşă, precum pasărea Phoenix, o civilizaţie demnă de un scenariu nietzschenian, a voinţei de putere, având constituţia bazată pe legea junglei şi a pumnului. Din această cauză, este nevoie de un etos al responsabilităţii, de strategii de redescoperire a interiorului uman (căci ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu este adânc imprimat în ADN-ul nostru, vezi: Romani 1, 19-25) prin intermediul căruia îi poate fi schimbat exteriorul agresiv. De aceea este foarte bine dacă ne punem întrebări cum ar fi: Ne-am născut la întâmplare (la voia hazardului) ? Purtăm corpurile noastre –aceste performanţe de desăvârşire, aceste minuni de necuprins –în care sunt inserate atâtea "cum-uri ???"- la voia nimănui ? Locuim în acest sistem super-organizat (cosmosul) întâmeiat pe atâta logică şi finalitate, numai ca să atingem supremul absurd moartea ? Purtăm în noi un destin de bestie evoluată, ori pe acela al unei fiinţe superioare cu drept la eternitate ? Evoluţionism ? Sau Creaţionism ? "...Sunt controverse ştiinţifice, de specialitate" – este părerea comună. Dar NU: căci înainte de a fi o chestiune de ştiinţă, întrebarea şi răspunsul acestei problem ne vizează direct şi profund...Şi mai mult decât oricare cuvânt al ştiinţei, natura acestui răspuns va determina atitudinea, viaţa, însăşi rosturile noastre existenţiale. Iată ce ne răspunde, Teoria Evoluţionistă, la următoarele întrebări: 1. De unde venim ? Din elementele chimice care altădată , cu câteva miliarde de ani în urmă, s-au combinat între ele la voia întâmplării, aşa că au format un soi de gel la suprafaţa oceanului primitive, din care, potrivit legilor hazardului a rezultat prima moleculă de protein din care a ţâşnit viaţa sub toate formele ei; 2. Ce suntem ? Fiinţa omeneşti, adică animale, veri cu maimuţele şi pisicile, descendenţi din australopiteci şi pitecantropi ai Cuaternarului, urmaşi îndepărtaţi ai primatelor Terţiarului, ai mamiferelor Secundarului (Mezozoicului), rude cu viermii şi stridiile, ultimii lăstari ai amibiei; 3. Încotro ne îndreptăm ? Nimeni nu ştie; împinşi de forţa evoluţiei, minunatul punct reprezentat de om se pierde în timp. Către ce formă ? Evoluţia va produce un "supra-om" , cum se credea în secolul trecut ? Va conduce la contrariu, cum se gândesc biologi contemporani, şi vom înainta către o degenerescenţă a speciei care va fi astfel înlocuită de vreo altă specie, în această cursă a evoluţiei fără de sfârşit ? Nimeni nu ştie ! Mulţi îşi folosesc doar imaginaţia în a înţelege aceste lucruri dar aşa cum am afirmat în postul anterior: Credinţe, cu sensul de ,,imaginaţie", pot fi multe. Dar ca o credinţă să fie acceptată, adevărată, vrednică de crezut, trebuie să fie mai mult decât imaginaţie. Trebuie să poarte, în oricare punct al construcţiei ei, un suport raţional, aşa numita "raţiune logică" care prin greutatea ei raţională să substituie în parte lipsa ,,temeiului real", respectiv, al ,,datului" ştiinţific. Dar, oare ce se înţelege prin evoluţie ? Se urmăreşte doar să se exprime ideea unei variaţii, a unei schimbări a lumii, a ideilor şi a fiinţelor ? Atunci, cu siguranţă, evoluţia este un fapt. Vrem oare să dăm cuvântului o semnificaţie mai precisă şi să-l aplicăm numai fiinţelor vii ? Şi în acest caz, evoluţia este un fapt: fiinţele vii nu sunt nemodificabile. Unele dispar –de altfel din ce în ce mai repede (cunoaştem la ora actuală o "evoluţie" ce se caracterizează prin dispariţia (!) progresivă şi totală a mii de specii de animale şi vegetale. De bună seamă, nu la aceasta ne gândim atunci când pronunţăm cuvântul "evoluţie". Totuşi, din nefericire, această evoluţie este cea mai sigură din toate), altele se modifică, se alterează prin mutaţii ce survin brusc, dând naştere unor caractere noi şi făcând să apară o specie modificată, în cele mai multe cazuri în sensul unei atrofieri sau a unei degenerescenţe (existenţa mutaţiilor este bine cunoscută astăzi, ca şi mecanismele şi cauzele-etiologia lor. Se ştie că aceste mutaţii produc – aproape întotdeauna – însemnate alterări, procese distructive ale speciei: atrofii, lipsă de organe sau regresiuni ale acestora. Paradoxul unei evoluţii ,,progresând prin regresiuni"...).
În general însă, NU acest sens este dat expresiei ,,evoluţie". Cel mai adesea, prin ea se aude exprimându-se noţiunea de TRANSFORMISM. Se crede că viaţa, apărută pe pământ la voia întâplării, a hazardului, acum câteva sute de milioane de ani în urmă, s-ar fi manifestat sub o formă rudimentară, vezi în postul anterior. După formula poetică a lui Theilhard de Chardin ,,pământul roşea atunci de viaţă". Aţi putut observa cum a început epopeia vieţii. De la originile sale şi până în zilele noastre ea şi-a desfăşurat spirala pentru a ajunge la om. Căci est vorba cu siguranţă de o epopee şi suporterii ideii transformiste vorbesc încă chiar în aceşti termeni epici-care nu sunt lipsiţi de altfel de poezie. Studiaţi vă rog măcar următoarele tratate în legătură cu acest subiect: R. Tocquet ,,Aventura vieţii", Paris, 1967, p. 5-6. S. S. ROMER, ,,Evoluţia animală", a 2-a ediţie, 1973, 2 volume. J. Charles, ,,Transformismul", Paris, 1957, ed. II, p.6; J. T. BONNER, în American Scientist, 1961, p. 240- Referitor la absenţa dovezilor filiaţiei formelor vii – fundament al evoluţiei. G. A KERKUT, ,,Implicaţia evoluţiei", New-York, 1960. El este evoluţionist dar subliniază cu claritate numeroasele dificultăţi le acestei interpretări care, potrivit lui, este infinit mai puţin întemeiată decât se crede, el este de acord că în numeroase privinţe teoria hazardului ar trebui să fie revizuită foarte serios. J. ROSTAND, ,,Marile curente în biologie", Paris, 1951, p.188. R. Furon, ,,Introducere la istoria pământului", Paris, 1970, p.64. E. GUYENOT, ,,Două probleme de nerezolvat al biologiei transformiste", Geneva, 1950, p.22. etc, etc. Să auzim numai de bine! Cu respect.
Pagina personala: http://adrianbuzatu.ro

Adi

Eu am raspuns lui proSPIN pe 20 martie.


proSPIN, se pare ca nu ai inteles corect ce rol are hazardul in teoria evolutiei speciilor. Teoria spune ca mutatiile genetice apar "prin hazard", dar care mutatii supravietuiesc nu e "prin hazard" ci e determinist. Supravietuiesc acelea care ajuta invididul sa se adapteze mai bine la mediul sau si sa se reproduca. Iar teoria evolutiei nu explica aparitia vietii, ci doar cum au evoluat primele forme de viata in formele de viata din prezent. Unii zic gresit ca teoria evolutiei zice ca a aparut viata prin hazard. Dar nu a aparut prin hazard, ci prin cauze naturale, pe care noi inca nu le stim. Atata tot.
Pagina personala: http://adrianbuzatu.ro

Adi

proSPIN a raspuns pe 20 martie: Cine si ce nu intelege


Stimate d-le Adrian! M-aţi încurcat rău de tot! Afirmaţiile pe care le faceţi sunt în contradictoriu cu colegul dvs de la StiintaAzi, Raul Sandu care afirmă faptul că: teoria evoluţiei speciilor nu are nimic de a face cu teoria hazardului (cu toate că eu am specificat nu teoria ci legile hazardului, ale întâmplării, ale dezordinii), pe când dvs., afirmaţi că hazardul are un rol bine determinat, punctual şi factual, în teoria evoluţiei speciilor. Cu toată stima pe care v-o port, nu ştiu pe cine să cred, pe dvs sau pe Raul!? N-ar fi trebuit să vă puneţi totuşi de acord cu afirmaţiile pe care le faceţi ca să nu se creeze penibilul situaţiei ??
În altă ordine de idei, orice licean, student, masterand şi cu atât mai mult un doctorand este învăţat că orice afirmaţie pe care o face în legătură cu o idee, concept, noţiune, teorie, judecată de valoare etc., trebuie să se fundamenteze, structureze şi cristalizeze pe o documentaţie bine pusă la punct care să conţină: o biobliografie selectivă cu titluri de manuale, tratate, studii ale unor renumiţi savanţi, editura, oraşul, anul apariţiei şi pagina unde se găseşte respectivul citat care să ne susţină afirmaţia în domeniul abordat, să prezinte aceste citate din cărţile acestora, să aibă note de subsol cu argumentaţii personale sau susţinute de alţi autori, menţionaţi autorii etc, deoarece, nu putem face afirmaţii fără susţinere, pentru că nu noi am inventat roata.
Folosiţi afirmaţii, pe care nu le puteţi dovedi, şi anume că eu nu înţeleg corect ce rol are hazardul în teoria evoluţiei speciilor ! Pe ce vă bazaţi această afirmaţie ? Aţi observat că, de fiecare dată când am făcut o anumită disertaţie în legătură cu subiectul în discuţie, am folosit citate şi am menţionat autorii, cărţile lor etc., de asemenea am afirmat faptul că nu sunt ideile mele ci ale renumiţilor savanţi evoluţionişti, eu doar mi le-am însuşit şi le-am dat crezare, nepunându-le la îndoială faptul că nu au înţeles corect subiectul pe care-l descriu sau că scriu aberaţii.
Afirmaţi că: "Unii zic gresit ca teoria evolutiei zice ca a aparut viata prin hazard. Dar nu a aparut prin hazard, ci prin cauze naturale, pe care noi inca nu le stim". Cine sunt acei ,,unii" ? Vă referiţi sper la marii savanţi evoluţionişti care au scris despre lucrul acesta. Permiteţi-mi să vă redau un mic citat al epopeii apariţiei vieţii prin hazard, scris de un mare savant evoluţionist: "Oceane immense şi calde. Continente masive şi neacoperite. O atmosferă de nerespirat şi greoaie. O linişte stranie! Şi apoi, tumulturi înfricoşătoare. Bubuituri subterane, convulsii, vomismente de lavă, stânci enorme şi incandescente proiectate în spaţiu, un ocean cu valuri colosale, ploi diluviene, fulgere imense tăind cerul, tunete asurzitoare propagându-se la nesfârşit, flăcări gigantice şi, în toate punctele orizontului, licăriri fulgurante. O viziune de spaimă şi de apocalipsa, pe care însă nici un ochi nu a văzut-o. Căci pământul nu poartă încă nici o fiinţă vie. Iar tumulturile şi liniştile apăsătoare se succed. O luptă continuă între apă şi ţărmuri. Un potop căzând din nori pe solul pustiu şi ridicându-se din nou sub formă de vapori în atmosferă, pentru a cădea iarăşi. Distrugeri şi construiri. Munţi nivelaţi şi alţii apărând încet, ca prin farmec, din gropi adânci. Fluxuri şi refluxuri gigantice. Şi reluări ale ciclului, fără sfârşit ! Mileniile se scurg. Apoi ale milenii le succed. Şi, totdeauna, această balansare continuă a lucrurilor, care ar fi putut continua astfel, fără martori, la nesfârşit. Dar iată că apare o flacără misterioasă în această dezolare şi ariditate, în această oscilaţie nesfârşită. Venită nu se ştie de unde, neastâmpărată, se va stinge oare în acest HAOS înspăimântător, în această conjunctură de energii prodigioase ? În aparenţă, puţin deosebită de forţele fizico-chimice de unde pare să fi izvorât, ea se exprimă mai întâi printr-o gelatină fragilă cu contururi nesigure, fără o individualitate clară. Mediul său: lacune puţin sărate. Apoi apar structuri fine; complicaţii vin să diversifice suportul său iniţial şi iat-o invadând continentele, înserându-se în roci, luându-şi zborul în văzduh, cucerind lumea. Căci ea este VIAŢA. Aceasta este privită în timp, lunga sa ascensiune, extraordinara sa epopee, trecerea sa prin formele cele mai diferite, adesea monstruoase, uneori neviabile şi, în sfârşit, după multe încercări, nenumărate tatonări, fericite şi nefructuoase, minunata sa reuşită: omul, încarnarea spiritului" (R. TOCQUET, Aventura vieţii, Paris, 1967, pag. 5-6. R. S. ROMER, Evoluţia animal, a 2-a ediţie, 1973, 2 volume). Este doar un exemplu de susţinere a teoriei evoluţiei în legătură cu apariţia VIEŢII prin hazard. Spuneţi-mi pe ce vă bazaţi când spuneţi că: "Unii zic gresit ca teoria evolutiei zice ca a aparut viata prin hazard. Dar nu a aparut prin hazard, ci prin cauze naturale, pe care noi inca nu le stim"? Daţi-mi alţi autori evoluţionişti care afirmă astfel şi atunci poate vă voi da crezare afirmaţiilor dvs. Până atunci ar fi bine ca să nu facem afirmaţii gratuite şi neverosimile, nefundamentate pe nici un argument plauzibil!
În legătură cu teoria evoluţiei speciilor şi mutaţiile genetice sau scris foarte multe tratate. Aşi dori, pentru cititorii acestei pagini din ŞtiinţaAzi, să sintetizez aceste noţiuni în idei comprehensive pentru a nu umple zeci de pagini cu ele, mai cu seamă să le prezint punctele lor slabe care nu au cum să ateste un proces evolutiv într-o lume atât de organizată şi finalitară ca a noastră. Sistematica se ocupă cu noţiunea de specie.
Întreaga natură vie se prezintă sub o formă foarte complexă. Naturaliştii au încercat să găsească o formă de clasare (taxonomia –clasarea fiinţelor vii într-o perspectivă evoluţionistă) a formelor mai mult sau mai puţin asemănătoare şi să descopere legăturile de rudenie. J. Ray (1685), cu un secol de Linné diferenţiase deja 18.655 de specii. Mai târziu Linné (1737) a redus acest număr la 7000. S-a încercat apoi a se defini această noţiune de specie. E Mayr a pus în evidenţă faptul că se deosebesc la biologi cinci accepţiuni diferite ale acestui termen (E. Mayr, ,,Sistematica şi originea speciilor", Dover, New-York,1964, cap. V, p.102. El distinge mai ales: a. Conceptul practic de specie; b. Conceptul morfologic de specie; c.Conceptul genetic – definiţia lui LOTSY, 1918: ,,La organismele ce reproducere sexuală, specia poate fi definită ca ansamblul tuturor indivizilor homozigoţi care au aceeaşi constituţie ereditară"; d. Conceptul bazat pe sterilitate: două animale ce aparţin la două specii diferite nu se fecundează reciproc; e. Definiţia biologică).
Sistematica are drept scop să clasifice toate vietăţile după asemănarea lor, după obiceiurile lor şi după mediul de viaţă. Unitatea elementară a acestei clasificări este specia. Speciile sunt grupate apoi în genuri, genurile în familii, familiile în ordine, ordinele în clase, clasele în încrengături sau filum-i, iar acestea în regnuri: regnul animal şi vegetal. Astfel, datorită sistematicii, întreaga natură poate fi repartizată în aşa fel încât să formeze un enorm arbore genealogic, având la bază Bacteriile, Flagelatele şi Protozoarele, iar la vârf Omul, trecând prin Reptile, Peşti, Mamifere şi Primate.
Putem observa imediat avantajul pe care teza evoluţionistă încearcă să-l obţină din această întocmire a formelor, clasate după complexitatea lor (de la simplu la complex) într-un arbore care poate părea genealogic: astfel, toate vietăţile par a avea o origine comună şi, de-a lungul timpurilor genealogice apare o perfecţionare şi o complexificare crescândă (aşa numita: ortogeneză), care se sfârşeşte cu dezvoltarea sistemului psihic uman. Diferitele teorii: lamarkismul, darwinismul, mutaţionismul şi neo-darwinismul modern, s-au străduit să caute un mecanism adecvat fenomenului de speciaţie. După cum vom observa, dintre toate aceste teorii, numai teoria sintetică a putut sugera (prin această teorie ispititoare dar speculativă) un astfel de proces, datorită cuplului mutaţie-selecţie naturală.
Biologii au încercat să aşeze definiţia speciei şi pe o bază mai modernă, făcând apel la imunologie (R. HOVASSE, Probleme de evoluţie, în J. ROSTAND şi A. TETRY, Biologie, M.R.F., Paris, 1965). Sa constatat, în urma experienţelor că, sângele cimpanzeului reacţionează imunologic asemănător ca şi cel al omului. Gorila ceva mai puţin, iar urangutanul şi gibonul şi mai puţin. Procedeul ar permite să se măsoare d.p.d.v. chimic, gradul de asemănare între organisme diferite. Pentru evoluţionişti, el ar permite astfel să se confirme arborele genealogic care a fost stabilit cu mult înainte. R. HOVASSE (opera citată, p. 1586) îşi exprimă însă îndoiala, textual: "Sistematica, construită fără vreo prejudecată teoretică de vreaun anume fel, permite ea oare să fie luată drept sprijin de doctrina evoluţiei, servind ca bază pentru ceea ce se numeşte filogeneză ?" Dimpotrivă, este normal ca organisme identice, îndeplinind aceleaşi funcţii la fiinţe morfologic asemănătoare să reacţioneze în acelaşi fel. Dar aceasta nu are nimic comun de a face o dovadă a unei filiaţii între ele. Tot ce este peste aceasta, este speculaţie, imaginaţie.
Mutaţionismul a avut ca iniţiator pe savantul francez de Maupertuis (1745-1781), care "se amuza creând specii noi prin acumularea diferitelor rase" (S.S. FPRNEY, citat de E. GUYENOT, ,,Variaţia ", Paris, 1950, p.49), şi constata caracterul neaşteptat al micilor variaţii care apăreau în sânul unei populaţii date. Tot astfel, Is. Geoffroy Saint-Hilaire (1837) opuse fixităţii speciilor-variabilitatea lor, capabilă să dea naştere unor noi rase. Botanistul olandez, Hugode Vries (1901) a fost cel care a avut meritul de a efectua observaţii experimentale asupra acestor variaţii, pe care le-a numit ,,mutaţii". Observaţiile sale asupra plantei "Oenothera Lamarckiana", atraseră în mod deosebit atenţia contemporanilor săi. E. GUYENOT îl citează în lucrarea sa Originea speciilor, Paris, 1947, p. 47. Aici, însuşi autorul, introduce cuvântul de specie între ghilimele. Despre Teoria mutaţiilor genetice vom continua într-un alt post. În legătură cu Hazardul care stă la baza teoriei evoluţiei speciilor, referitor la mutaţii, prof. J. MONOD scrie: Noi spunem că aceste alteraţii sunt accidentale, că au loc la întâmplare. Şi pentru că ele constituie singura sursă posibilă de modificări ale textului genetic, singurul care depozitează la rândul său structuri ereditare ale organismului, urmează în mod necesar că hazardul singur este izvorul oricărei noutăţi, al oricărei creaţiuni în biosferă. Hazardul pur, numai hazardul, libertatea absolută dar oarbă, stând chiar la rădăcina prodigiosului edificiu al evoluţiei(atenţie domnule RAUL SANDU!)-J. MONOD, Hazardul şi necesitatea, Le Seuil, Paris, 1970, p. 127. Vă mulţumesc pentru atenţia cu care mă urmăriţi în aceste prezentări. Cu respect!
Pagina personala: http://adrianbuzatu.ro

Adi

proSPIN a raspuns pe 21 martie: Teoria mutatiilor genetice ne da asigurarea procesului evolutiv al speciilor ?


În legătură cu teoria mutaţiilor genetice doresc să vă vorbesc despre experienţele lui Morgan şi echipa sa de cercetători făcute pe Drosopfile (adică musculiţe de oţet; ele se reproduc foarte iute, de unde şi interesul pentru acestea). Au ajuns la constatări foarte interesante pe care le voi rezuma din Th. H. MORGAN, "O critică a teoriei evoluţiei", Princenton, University Press, 1919. Mutaţiile pe care ei le observară au dus la următoarele distruţii: 1. Aripile, acestea au devenit scobite, trunchiate, anchilozate, balonate, recurbate în sus sau în jos; anormal enervate etc. 2. Culoarea sau forma ochilor: a virat de la galben intens la alb; de la roz la purpuriu, de la rubiniu la sepia şi la vermillon (marou închis); ochii au devenit uneori atrofiaţi, rugoşi; etc. 3.Culoarea corpului: a devenit galbenă, neagră, abanos etc. De aici dorim să extragem câteva puncte ale teoriei mutaţioniste: a. Mutaţiile se observă în natură ? În natură mutaţiile sunt rare, o mutaţie la sută sau la mie. Cuénot oferă două motive: "Mai întâi, deoarece consagvinitatea este puţin frecventă şi apoi pentru că obişnuita lor vitalitate slabă nu le îngăduie niciodată să trăiască până la vârsta reproducerii" (L. Cuénot şi A. Tetry, "Evoluţia biologică", Paris, 1951, p.151). În regnul vegetal, au fost înregistrate peste 400 mutaţii la porumb. S-au mai întâlnit mutaţii la alge şi ciuperci. În regnul animal, la Nevertebrate, s-au întâlnit mutaţii la Protozoare, Moluşte, Crustacee cu ochii negrii, roşii, albi şi cu corpul alb sau verde şi însfârşit la Insecte. Printre peşti, cei de acvariu, roşii, negrii etc., ne sunt foarte familiari. Diferite mutaţii afectează găinile. Se întâlnesc în Africa de Nord, la noi în Carpaţi şi în Madagascar găini cu gâtul golaş şi roşu (L. CUÉNOT şi A. TETRY, op.cit., p.156); s-a notat, de asemenea, prezenţa găinilor fără târtiţă, cu picioare penate sau cu cioc încrucişat (E. GUYENOT, op. cit. p. 79).
Arii geografice determinate par să favorizeze unele mutaţii. Am văzut cazul găinilor şi iată pe acela al oilor şi al pisicilor nu mai puţin curios. În Algeria şi în Insulele Hebride apar oi cu patru coarne. Pisicile cu coadă scurtă se nasc în insulele Man, în Crimeea, Persia, Japonia, Malacca sau Sumatra (Cuénot şi Tetry, op.cit., p.156). Cuénot (ibid, p.158) menţionează că mutaţii asemănătoare pot apare la specii apropiate. Astfel, blana de angora se poate regăsi la pisică, la câine, la capră, oaie, cobia sau iepure. Configuraţia facial buldog se întâlneşte tot aşa de bine la câine ca şi la boul ñato. Aspectul arborilor plângători şi răsuciţi se regăseşte la frasin, fag, ulm şi alun.
Studiind originea raselor umane, Cuénot crede că "este probabil că primii oameni să fi avut pielea mai mult sau mai puţin colorată în maron curat" (op. cit., p.156), că mutaţia melanică ar fi fost condiţionată de factori multipli şi că blondismul ar fi fost iniţial localizat în regiunea baltică.
b. Mutaţiile sunt uneori letale, mortale ? Cel mai adesea ele sunt nocive, incompatibile cu o dezvoltare normal şi antrenează moartea mutantei (2/5 la Drosophila).
c. Mutaţiile sunt neaşteptate şi de amplitudine foarte diferită ? Nu se cunosc cauzele exacte ale mutaţiilor. Ele sunt spontane şi apar la întâmplare, în orice sens, afectând organelle cele mai diferite cu o amplitudine oarecare. Unele interesează doar părul, altele modifică şi chiar suprimă organe.
d. Mutaţiile au un character de sustragere , de micşorare ? Numeroşi autori au remarcat că niciodată nu s-a întâlnit vreo mutaţie ce să creze un organ nou. Cel mult ele adaugă un organ de acelaşi gen cu altul existent (J. ROSTAND, op. cit., Paris, 1951, p. 188; P. GRASSE şi M. ARON, op. cit., Paris, 1948, p. 1772), acestea pot fi: găini cu 6 degete; cobai cu 4 şi 5 urechi, oi cu 4 coarne, drosophile tetraptere...Unele mutaţii suprimă ochii, altele modifică părţi din corp: aripi, cozi, gâturi, ciocuri etc.
Care sunt concluziile pe care le putem trage de aici ? 1. Mutaţiile nu creiază organe noi. Să ne gândim la Drosophila are 10.000 de gene. Întrucât mutaţiile sunt uneori de origine genică (vom vedea aceasta când vom studia legile mutaţioniste în teoria sintetică actuală), să presupunem că s-ar petrece 10 la puterea 10 000 combinaţii genotipice diferite în sânul unei populaţii date. În realitate, toate aceste combinaţii nu apar, căci după cum am văzut, mutaţiile sunt în general letale, patologice şi regresive. Cu toată această cifră astronomică, nu se vorbeşte încă de geneza genelor noi prin mutaţie ( P. GRASSE, Paris, 1971, p.116, cf. P. GRASSE şi M. ARON, op. cit., Paris, p. 71). Aceasta înseamnă că în ciuda bogăţiei de combinaţii genotipice în sânul unei populaţii, ceea ce oferă specificitate absolută fiecărui individ de la creaţiune şi până la sfârşit, nu s-a găsit niciodată o genă nouă care să îmbogăţească sau să modifice capitalul genetic al unei specii. Gena este ereditară, "nemuritoare", am putea spune, şi asigură în consecinţă stabilitatea specie. J. ROSTAND scrie în această privinţă: "Mutaţia nu crează niciodată, nu inovează în mod real, ea nu adduce niciodată pe plan organic vreo îmbogăţire substanţială" (op.cit., p.188).
Bounoure scrie la rândul lui: ,,Vom fi de acord că este un adevărat rămăşag să pretinzi a întemeia un mecanism de evoluţie şi de perfecţionare a speciilor pe un fenomen care, de regulă, micşorează valoarea şi vitalitatea organismului" (în ,,Determinism şi finalitate", Paris, 1953, p.30). Acţiunea sa se mărgineşte la modificări ale caracterelor ,, minime, accesorii, superficiale" (J. Rostand, ,,Ceeace cred", GRASSE, Paris, 1953, p. 30). Toate aceste afirmaţii făcute de specialişti eminenţi arată că mutaţia "nu depăşeşte niciodată cadrul speciei" (L. Bounoure, op.cit., p.71), adică nu se prea vede cum, prin mutaţii, chiar de ordinul "miilor" (J. Rostand, op.cit., p.31) s-ar putea trece de la Reptile la Păsări prin achiziţie de noi organe: pene, aripi, saci aerieni, homeotermie (constanţă a temperaturii interne, oricare ar fi cea a mediului exterior), etc. (P. GRASSE şi M. ARON, op.cit., p. 1172). 2. Mutaţiile, fenomen întâmplător, nu explică geneza organelor complexe. Chiar şi Darwin, gândindu-se la organul ochi, îi scria prietenului său Asa Gray: ,,Când mă gândesc la ochi mă apucă febra" (Darwin, scrisoare către Asa Gray, citată de Th. DOBZANSKI şi E. BOESIGER, "Eseuri asupra evoluţiei", Mason, Paris, 1968, p.155). Biologii contemporani împărtăşesc aceeaşi nelinişte, pentru că mutaţiile sunt incapabile de a explica apariţia unui organ atât de complex. Astfel, P. GRASSE şi M. ARON afirmă: "Ne putem imagina că la origine, prin variaţii bruşte şi întâmplătoare, unele cellule tegumentare – cele ale ţesuturilor care acoperă corpul animalelor- au devenit fotosensibile, fotoreceptive şi că posesorii lor au luat locul indivizilor nemodificaţi. Noi mutaţii au făcut să apară noi părţi care s-au potrivit unele cu altele. Dar problema devine mult mai arzătoare cînd aflăm că ochiul rezultă din evoluţia coordonată a două schiţe, una ectodermică (cornee şi cristalin) alta nervoasă (retină) şi că dezvoltarea şi structurarea ochiului se desfăşoară în parallel cu a encefalului. Calitatea vederii Primatelor ţine atât de structura fotoreceptorului cât şi de extinderea luată în scoarţa cerebral de ariile vizuale. Trebuie să ne reprezentăm atunci că mutaţiile au fost atât de numeroase şi de natură atât de variată, încât printer ele părură să se găsească acelea cari, în mod sigur, erau folositoare. Dar ar mai fi trebuit ca mutaţia necesară să se producă chiar la timp..." (P. GRASEE şi M. Aron, op.cit., p. 1179).
Eminentul biolog, J. ROSTAND însuşi, nu poate împăca puterea ce se atribuie mutaţiilor de a crea noi organe, cu caracterul întâmplător al mutaţiilor: "Poate fi satisfăcătoare această explicaţie prin hazard ? Putem crede oare că lumea vie rezultă dintr-o sumă de erori, dintr-un cumul de lapsus-uri ? Mărturisesc că, asupra acestui punct, mă simt teribil de încurcat, când este vorba să dau răspunsul, căci nu reuşesc să-mi formez o părere fermă despre gradul de uimire care stă să mă încerce când stau în faţa ei" (J. ROSTAND, op. cit., p.33). Pe scurt, am văzut că mutaţiile, variaţii uneori letale şi diminuante în majoritatea cazurilor, şi în plus întâmplătoare, nu pot fi considerate la originea organelor noi, şi nici nu explică geneza organelor foarte complexe ca ochiul, urechea internă sau creierul. Ajungând la aceleaşi concluzii, Bounoure a putut să scrie următoarele (în op. cit., p. 76): "Dacă mutaţia, variaţia minimă, întâmplătoare, oarbă şi fără continuitate, NU este capabilă nici de o geneză organic, nici de soluţii finalizate, este cu atât mai mult neputincioasă de a da naştere tuturor pieselor fiinţelor organizate, de tip nou, implicând formarea unor sisteme complexe şi ineditede corelaţie. În efortul său de a lumina mecanismul evolutiv şi a prezenta evoluţia ca fiind verosimilă, mutaţionismul a eşuat tot atât de complet ca şi lamarckismul şi darwinismul"!
Pentru cei interesaţi, cu o proximă ocazie, voi continua cu marile linii ale teoriei sintetice şi legile mutaţiilor genetice. Până atunci vă doresc toate cele bune! Cu respect!
Pagina personala: http://adrianbuzatu.ro

Adi

Eu i-am raspuns lui proSPIN pe 21 martie.


Domnule proSPIN, vad ca discutia continua si dumneavoastra scrieti foarte mult. Si continua pe subiect de teoria evolutiei/creationism la un articol despre fizica particulelor elemementare. Mai mult, eu din partea de administrator a siteului vad ce comentarii noi apar, dar cititorii stiinta azi oare se uita la comentarii pe articole de mai jos? Ma stradui sa pun articolul sa apara sus in pagina ca poate poate vor vedea si ei comentariile si atunci dumneavoastra nu veti fi scris in van. De aceea propun sa mutam discutia pe forumul Stiinta Azi. Acesta este si rolul formului, de atlfel.

Dar sa va raspund pe scurt deocamdata.

1. Eu si Raul Sandu nu trebuie sa avem aceeasi opinie, identica, proprie Stiinta Azi ca sa nu inducem cititorii in eroare. In principiu suntem doua persoane distincte care scriu pe Stiinta Azi. E un dialog intre noi toti, nu intre Stiinta Azi si cititori. De cele mai multe ori, eu si Raul credem acelasi lucru, pentru ca credem in aceeasi stiinta si o intelegem la fel. In cazul de fata, am crezut un pic diferit. Parerea mea este ca Raul a vrut sa zica ceea ce am zis eu, dar nu a exprimat chiar corect. Am dorit sa aduc o clarificare lui Raul. Dvs nu aveti decat sa studiati ce zice stiinta oficiala pentru a vedea care e adevarul.

2. Noi scriem aici in timpul liber. Nu avem timp sa dezvoltam chiar cu fiecare cititor in parte un dialog la care fiecare afirmatie sa fie insotita de biografie. Dvs vad ca aveti timp si screiti lung si cu citate, dar scrieti despre un singur subiect. Noi pe langa scoala, viata privata si restul,a vem de pus articole pe site, de raspuns pe forum si asa mai departe. Sper ca intelegeti de ce nu putem nici macar citi tot ce scrieti, daramite sa va si raspundem.

3. Noi va putem fi ghid, sa va exprimam in cateva cuvinte ce zice stiinta, ca sa stiti pe ce poteca sa studiati mai departe. Nu va putem povesti aici pe site tot ce zice stiinta pe tema cutare, caci nu suntem specialisti pe tema cutare. Eu sunt pe fizica particulelor, va pot povesti in acel domeniu, dar chiar si asa tot ar trebui sa studiati si dvs.

Asadar, va invitam sa studiati stiinta oficiala si noi vom incerca sa va ajutam pe cat putem. Numai bine!
Pagina personala: http://adrianbuzatu.ro