Opinie asupra TR
Sa examinam putin ce spune TR. Ca viteza luminii in vid Vlv = C este viteza maxima posibila a translatiilor fizice (materiale) in universul fizic si aceasta viteza nu poate fi depasita. Atingerea acestei viteze de catre structurile materiale, ar insemna cresterea masei lor la infinit. Daca viteza luminii este viteza maxima posibila, inseamna ca orice translatie fizica reala din univers se produce cu viteza cuprinsa in intervalul de viteze, de la 0 la C. Adica vitezele fizice reale se gasesc in intervalul 0, corespunzand repausului absolut si pana la la viteza luminii in vid C. Acum avem cele doua sisteme de referinta inertiale (SRI) care luneca unul fata de celalalt cu viteza relativa V, fara a exista vreo interactiune fizica intre ele. Vitezele fizice reale sunt intodeauna legate de masa sistemelor aflate in translatie. Acest lucru inseamna ca fiecare SRI are viteza lui fizica reala cuprinsa in intervalul 0 la C . Deoarece cele doua SRI nu sunt in repaus unul fata de celalalt, inseamna ca un sistem are viteza fizica reala V1 mai apropiata de viteza luminii, iar celalalt are viteza V2 mai departata de viteza luminii. Viteza relativa V dintre cele doua SRI, este de fapt diferenata dintre vitezele fizice reale ale celor
doua SRI. Adica V = DV = V1 – V2. Viteza relativa V nu este de fapt viteza reala a nici-unui sistem. Viteza relativa V nu este o viteza fizica reala, deoarece nu este legata de masa nici-unui sistem. Si atunci este o viteza fictiva, fara vreo legatura cu viteza fizica reala a unuia sau altuia dintre cele doua SRI. Avand o viteza fictiva, dupa toate prelucrarile matematice, efectuate pentru a obtine compunerea vitezelor, se va obtine tot o viteza fictiva, fara vreo legatura cu vitezele fizice reale ale celor doua sisteme. Ca sa obtinem o relatie intre marimi fizice reale ar trebui ca in fractia lui beta (B), in locul lui V sa apara diferenta de viteze DV = V1 – V2 si atunci coeficientii Lorentz ar avea o forma mai complicata. Dar acele viteze fizice reale , V1 si V2, ale celor doua SRI nu pot fi cunoscute. Doar in cazul in care un sistem s-ar gasi in repaus absolut, adica viteza lui ar fi egala cu zero, viteza relativa V ar corespunde unei viteze fizice reale. Acesta este cazul ipotezei lui Lorentz, a eterului (spatiului) imobil, in repaus absolut. In acest caz beta (B) ar corespunde unei viteze fizice reale. Dar ipoteza eterului in repaus absolut este contrarie TR. Si este bine inteles si acceptat de toata lumea ca nu poate exista in universul fizic un SRI privilegiat care sa fie in repaus absolut, care sa fie un reper absolut al tuturor miscarilor din univers, adica la care sa se poata raporta toate vitezele fizice reale. Intuitia geniala a lui Einstein a fost aceea de a gasi, intr-o vreme cand fizicienii erau convinsi de existenta spatiului absolut, umplut de eterul imobil (in repaus), ca doar lumina este un SRI ideal, la care poate sa se raporteze toate celelalte miscari al sistemelor materiale. Numai ca lumina este o referinta mobila a carei viteza este situata la cealalta extrema a domeniului vitezelor. Daca am avea vitezele de translatie ale celor doua SRI si le-am raporta la viteza luminii C, am avea doi beta (B), unul mai mare si unul mai mic. Si atunci se pune problema pe care beta il alegem, sa il punem in coeficientul relativist?, pe cel mai mare sau pe cel mai mic? Aceasta dilema ne arata de asemenea ca beta din formulele relativiste nu corespunde unei realitati fizice, ci este doar o marime fictiva care va duce la rezultate fictive. De aceea formula relativista de compunere a vitezelor este doar un aranjament matematic, care nu ia in considerare interactiunea dintre sisteme si nu corespunde realitatii fizice. Pe cand formula lui Fresnel, reflecta compunerea vitezelor fizice reale ale sistemelor, rezultata din interactiunea dintre sisteme. Se vede ca formula lui Fresnel nu incalca postulatul TR al vitezei maxime egala cu viteza luminii C. Indicele de refractie n reflecta masura interactiunii dintre lumina si mediul transparent prin care trece. Cu cat viteza de translatie a mediului este mai mare, cu atat interactiunea luminii cu mediul este mai slaba. Adica daca viteza de translatie a mediului transparent tinde catre C, indicele de refractie tinde catre 1 si viteza rezultanta, data de Formula lui Fresnel, tinde catre C, in acord cu postulatul TR. Aceasta constatare ne arata ca Formula lui Fresnel este adevarata (ramane valabila) si la viteze relativiste ale mediului dens si transparent prin care trece lumina. Daca formula lui Fresnel este verificata cu precizie in experimentele de tip Fizeau si nu incalca nici postulatul TR , putem fi siguri ca aceasta este formula adevarata de compunere a vitezelor fizice reale ale SRI. Straduinta unora de a deduce formula lui Fresnel, din formula relativista de compunerea vitezelor, printr-o serie de aproximari matematice, nu este decat un gest de obedienta fata de o teorie adulata, despre care se spune in prmanenta ca este verificata in toate testele. In spatele sintagmei –in limita erorilor experimentale-, nu este decat atitudinea obedienta fata de TR ca si fata de o religie. Partiznii TR nu admit nici macar o examinare logica a asertiunilor teoriei care ar evidentia aspectele contradictorii ale teoriei, si vin cu argumentul testarii experimentale in zeci de teste. Numai ca vin cu exemple de testare ale TRG. Ori TRG tine seama si de acceleratii si de interactiunea dintre sisteme. De aceeea testele TRG sunt confirmate in testarile cosmice. TR regasind coeficientii lui Lorentz, ii aplica asupra timpului, spatiului si masei. Aplicand acest coeficient si masei, TR este singura teorie care da o explicatie faptului constatat experimental de majorare a masei particulelor accelerate spre viteza luminii. Dar TR nu are (nu ofera) nici-o explicatie pentru mecanismul intim al acestei majorari a masei. Deoarece coeficientii relatvisti sunt foarte utili in experimentele de accelerare a particulelor, teoria prin care au fost dedusi are sustinere totala si nu se admite nici-o suspiciune, nici-o indoiala, asupra ei. Totusi un mecanism care sa explice majorarea masei particulelor accelerate in campuri acceleratoare ar putea fi adsorbtia fotonilor din campul accelerator pe particulele care sufera accelerarea. Fotonii contribuind cu masa lor la cresterea masei particulelor.
