În esenţă, un dipol vortex este un model fizic asociat unităţii dialectice particulă-antiparticulă, având două stări posibile, şi anume:
-starea normală, în care particula se află în Universul nostru, iar antiparticula corespunzătoare se manifestă în Universul complementar;
-starea inversată, în care polii vortex-ului au locaţia schimbată faţă de cazul normal.
Spre deosebire de starea normală, care este mai mult sau mai puţin stabilă, cea inversată este instabilă, având o probabilitate foarte mică de realizare.
D-le Protelisav
am cateva intrebari pentru dvs. referitor la teoria propusa si fara sa iau pe nimeni peste picior, nu-mi sta in caracter decat silit de imprejurari. Deocamdata, marturisesc ca am un vortex in capul meu si nu prea am priceput prea multe din acest model si v-as ruga sa ma lamuriti cu cateva chestiuni ptr. inceput:
1. Spuneati ca antiparticula se manifesta in universul complementar, iar perechea ei in universul nostru cunoscut. Ma intreb atunci, cum explicati tomografia cu emisie de pozitroni, daca pozitronul nu se poate manifesta in universul nostru? Sau experimentul lui Anderson, camera de ceata in care a pus in evidenta existenta pozitronului in radiatia cosmica? Mie mi se pare ca pozitronul poate calatori destul de bine prin sistemul solar (in afara vortexului), vreme indelungata - cel putin pina il punem evidenta in camera de ceata... pe pamant.
2. Cum vedeti vortexul mai concret? cum se initiaza, cum se inchide, ce se intampla pe durata existentei lui?
3. Daca este o punte intre cele doua universuri, o conexiune fizica, un transfer de informatie intre 2 universuri - unul familiarizat noua, iar altul din antimaterie si spuneati ca "se poate afirma că, Universul nostru se află într-o buclă de expansiune, iar Universul complementar se află într-o buclă de contracţie" eu gasesc destul de ciudata aceasta idee. Sa va explic: pina acum natura ne-a demonstrat un principiu fundamental si anume cel al convergentei oricarui sistem catre o stare de echilibru. Daca doua subsisteme ajung in contact, ele se vor indrepta catre o stare de echilibru in mod natural.
Cu alte cuvinte, daca 2 universuri au o punte, o conxiune fizica tip vortex, cele doua universuri vor cauta sa se echilibreze reciproc energetic si starea prin care diferenta energetica se majoreaza intre cele 2 sisteme, atunci aveti nevoie logic de un complex de factori care sa duca la accentuarea starii de dezechilibru, sa explice aceasta tendinta pe care dvs. o formulati prin expansiune-contractie a celor 2 universuri. Un fel de principiu a vaselor comunicante, daca doriti.
4. De ce credeti ca ar exista o axa a timpului comuna intre cele 2 universuri? Ce sincronizeaza cele 2 universuri? Aceasta ipoteza ar obliga sa partajeze si spatiul, deoarece timpul nu este o variabila independenta cel putin in universul nostru. Iar daca partajeaza timpul si spatiul, atunci ce le mai separa?
Vă propun să reflectaţi la o nouă aplicaţie a teoriei dipolilor vortex.
Ar mai fi si altele, dar sa nu va impovarez cu prea multe intrebari. Cred ca putem reflecta daca ne acordati sprijinul dvs.
Cele bune
Marius
Dipolul vortex este un model fizic transdisciplinar pentru unitatea dialectică “particulă-antiparticulă”, prin care se face schimb de particule universale primordiale între Universul nostru şi Universul complementar. Teoria dipolilor vortex permite o interpretare unitară, generalizată şi abstractă a interacţiunilor şi structurării materiei pe diverse nivele de organizare - de la microcosmos, la macrocosmos şi megacosmos.
Din punct de vedere matematic , dipolii vortex reprezintă “singularităţi” spaţio-temporale în Universul cvadridimensional dual de manifestare a existenţei ca unitate în diversitate, a conexiunii universale şi a derulării fenomenelor conform unor legităţi primordiale pe care fiinţa umană încearcă să le descifreze pe traiectoria evoluţiei istorice. Universul nostru coexistă cu Universul complementar, având în comun axa timpului, care face trimitere la derularea corelată a evenimentelor. Evident, Universul nostru este real, pentru că îl percepem prin organele de simţ, spre deosebire de Universul complementar, care există ca posibilitate, fiind de tip virtual. Trebuie analizat dacă Universul nostru este un subspaţiu accesibil fiinţei umane într-un Univers multidimensional. Cu siguranţă, la nivelul actual al evoluţiei vieţii pe Terra, suntem dotaţi pentru reflectarea nemijlocită a existenţei la nivelul treptei senzoriale, singura oportunitate fiind gândirea care se apropie asimptotic de adevărul absolut prin adevăruri relative din ce în ce mai riguroase.
De remarcat că, în mentalul colectiv există conceptul “Lumii de dincolo”, cu semnificaţii religioase, iar în concepţia filosofică a lui Hegel, la baza existenţei se află coceptul de “Idee absolută”, din care derivă lumea cu întreaga bogăţie de determinări, aspecte şi manifestări concrete. În automişcarea ei, Ideea absolută începe de la o abstracţie nedeterminată (teza), parcurge un proces de degradare prin care se exteriorizează sub formă de natură (antiteza) şi se ridică apoi la abstracţia finală (sinteza), etapă în care spiritul, ca unitate a ideii şi naturii, a depăşit contradicţia şi, odată cu ea, realitatea.
Se poate afima că, materia nu poate exista decât în stare de mişcare şi transformare, conceptul de vid fiind interpretat ca o zonă destructurată a existenţei în care particulele universale se mişcă aleator pe diverse direcţii cu viteza luminii, structurarea materiei fiind asigurată prin fluxuri convergente şi divergente, iar transmiterea informaţiei se face prin modularea fasciculelor de particule universale.
Faptul că viteza luminii în vid reprezintă o constantă universală, este “cheia” cu care putem să pătrundem în descifrarea progresivă a enigmelor existenţei. Numai aşa putem interpreta existenţa ca o configurare de particule universale la nivel structural, energetic şi informaţional, în permanentă interacţiune şi transformare, indiferent de sistemele de referinţă la care se raportează.
Referitor la antiparticule, acestea pot fi generate în Universul nostru prin reacţii nucleare, însă timpul mediu de viaţă este extrem de scurt, din cauza procesului de anihilare a dipolilor vortex inversaţi, care se închid între Universul nostru şi Universul complementar, având ca efect un surplus de particule universale care se maifestă energetic, deci şi informaţional.
În acest cadru conceptual, este firesc să considerăm că, forţa motrice a devenirii existenţei este diferenţa de concentraţie a particulelor universale dintre Universul nostru şi Universul complementar. Expasiunea Universului în care trăim se poate explica simplu printr-un bilanţ pozitiv de particule universale.
În concluzie, teoria dipolilor vortex este o concepţie novatoare de abordare a existenţei la graniţa dintre ştiinţă, filosofie şi religie. Împreună putem să perfecţionăm un model gnoseologic transdisciplinar, pentru a răspunde la întrebarea retorică: cine suntem, de unde venim şi încotro ne îndreptăm pe traiectoria devenirii istorice? Numai prin participare constructivă ne înscriem pe traiectoria fascinantă a descifrării enigmelor cunoaşterii...
