Ştiri:

Vă rugăm să citiţi Regulamentul de utilizare a forumului Scientia în secţiunea intitulată "Regulamentul de utilizare a forumului. CITEŞTE-L!".

Main Menu

Teoria inteligenţelor multiple

Creat de protelisav, Septembrie 28, 2011, 07:02:14 PM

« precedentul - următorul »

0 Membri şi 1 Vizitator vizualizează acest subiect.

protelisav

Aptitudinile caracterizează latura instrumental-operaţională a personalităţii, organizată în sisteme  operaţionale  superior dezvoltate, relativ  stabile, care  mijlocesc  performanţe  deasupra  mediei  în activitatea teoretică, tehnico-aplicativă, organizatorică, artistică sau sportivă. Prin fuzionarea şi combinarea specifică a aptitudinilor, se  ajunge la talent  în  măsura în care permit subiectului realizarea de produse originale cu o înaltă cotă de creativitate. Aptitudinile sunt  condiţionate  de zestrea ereditară dar şi de mediul educaţional în care se dezvoltă individul. Ele sunt diversificate şi marchează profund destinul fiinţei umane, deoarece fiecare om porneşte în viaţă cu o zestre ereditară singulară şi străbate o  traiectorie  socio-culturală specifică.  În demersul de consiliere al cadrelor didactice, aptitudinile reprezintă punctul de plecare în orientarea şcolară şi opţiunile profesionale ale tinerilor. La o primă analiză, inteligenţa  poate fi privită ca un sistem unitar şi armonios de aptitudini care se manifestă prin mecanisme de asimilare şi adaptare de natură funcţională dar mai ales prin inovare şi creativitate. În realitate, inteligenţa este un proces complex cu o bogată încărcătură de semnificaţii care a provocat  dezbateri aprinse şi continuă să preocupe specialiştii în psihologie. Încă de la începutul sec. al XX-lea, psihologul englez C. Spearman ,analizând corelaţiile obţinute de la subiecţii supuşi la diverse tipuri de teste, a ajuns la concluzia că inteligenţa implică diverse aptitudini specifice (factori specifici) grefate pe o aptitudine generală comună (factorul g). Metoda analizei factoriale a inteligenţei a fost dezvoltată de L.L. Thurstone şi J.P. Guilford, prin luarea în considerare a unei multitudini de factori, mai mult sau mai puţin corelaţi. După psihologul elveţian Jean Piaget, creatorul epistemologiei genetice, evoluţia inteligenţei în ontogeneză este rezultatul echilibrului operaţiilor mentale (clasare, măsurare, numărare, deplasare spaţio-temporală etc.) obţinute prin interiorizarea acţiunilor practice cu obiectele în structuri mentale dimanice, organizate ierarhic. Orice experienţă din viaţă este structurată pe baza unor scheme psihice degajate de practica socială şi individuală din realitatea obiectivă. Dezvoltarea inteligenţei la copil  parcurge  succesiv  mai  multe  stadii : senzorio-motor (de la naştere până  la apariţia limbajului, 15-18 luni), pre-operator (de la apariţia limbajului până la 7-8 ani), al  operaţiilor concrete  (de la 7-8 ani până la 10-11 ani), al operaţiilor formale (de la 10-11 ani până 15-16 ani). În stadiul  operaţiilor formale, gândirea devine aptă pentru raţionamente ipotetico-deductive şi experimente ştiinţifice. Psihologul american Jerome J. Bruner  a  conceput  evoluţia  stadială  a  inteligenţei  în  termeni mult  mai flexibili,    în  sensul  că orice  etapă  poate  fi  accelerată prin strategii didactice adecvate.  După Bruner, "bazele oricărei discipline pot fi predate oricui, la  orice vârstă,  într-o formă potrivită". El insistă mult asupra necesităţii cultivării la elevi a stilului de învăţare şţiinţific, care îmbină gândirea analitică cu intuiţia. Sfârşitul sec. al XX-lea este marcat de  efortul unor cercetători de cuantificare a inteligenţei pentru a evalua riguros performanţele elevilor. Este meritul  lui Alfred Binet şi al lui Theodore Simon de a fi  dezvoltat  în 1905, la Paris, primul test de analiză a inteligenţei copilului care, apoi, a fost extins  pentru a măsura inteligenţa omului, adică indicele nivelului de dezvoltare a inteligenţei, a cărui valoare, exprimată în procente, se obţine prin raportarea vârstei mentale la vârsta cronologică şi înmulţirea cu 100. Textul Stanford-Binet pleacă de la premiza că oamenii se nasc cu o anumită  inteligenţă, constituită din abilităţi logice şi verbale, care nu se schimbă  în cursul vieţii.
O nouă viziune în psihologie a fost adusă de teoria inteligenţelor multiple, publicată pentru prima oară în 1983, în lucrarea "Frames of Mind:The Theory of Multiple Intelligences",de către Horward Gardner, profesor de teoria cunoaşterii, educaţie şi psihologie la Universitatea Harvard şi de neurologie la Facultatea de Medicină din Massachussetts, SUA. Semnificaţia acestei teorii este extinderea con-ceptului de inteligenţă tradiţională din sfera logico-matematică şi verbal-lingvistică spre alte disponibilităţi ale omului de interacţionare cu lumea. După Gardner, inteligenţa reprezintă " abilitatea omului de a-şi rezolva problemele în viaţă sau de a crea produse care sunt valorizate în unul sau mai multe contexte culturale". Mai târziu, revenind asupra conceptului, afirmă că inteligenţa umană este un "potenţial bio-psihologic de a prelucra informaţia,care poate fi activat pentru rezolvarea de probleme şi crearea de produse preţuite de cel puţin o cultură".   El critică modelul unilateral în care a fost definită, recunoscută şi valorizată inteligenţa umană, oferind un model alternativ, cu implicaţii deosebite în învăţământ . Teoria sa este rezultatul unor cercetări laborioase asupra profilelor cognitive ale copiilor supradotaţi, autişti, savanţi idioţi, oameni cu dificultăţi în învăţare, a persoanelor care aparţin la diverse culturi. Teoria inteligenţelor multiple nu schimbă ceea ce avem de predat, ne ajută doar să schimbăm modul în care lucrăm cu elevii, să înţelegem faptul că elevii pot fi deştepţi în diferite moduri şi ne instrumentează în a-i ajuta să evolueze în mod diferit. În acest context, misiunea profesorului este de a dezvolta strategii de predare care să permită elevilor să îşi exprime modalităţile multiple de a înţelege şi de a valoriza propria lor unicitate. Scopul este ca fiecare elev să se dezvolte la maximum de capacitate în conformitate cu potenţialul propriu. Dar nu toţi dascălii au vocaţie pentru profesia aleasă. Teoria lui Gardner porneşte de la ideea existenţei unor inteligenţe diferite şi autonome ce conduc la modalităţi diverse de cunoaştere, înţelegere şi învăţare. Se consideră că oamenii posedă nouă tipuri de inteligenţe, şi anume:
  1.Inteligenţa verbal-lingvistică sau inteligenţa cuvintelor (capacitatea de a rezolva probleme şi de a dezvolta produse cu ajutorul codului lingvistic; se manifestă la jurnalişti, scriitori, profesori).
  2.Inteligenţa logico-matematică sau inteligenţa numerelor şi a raţiunii( capacitatea de a opera cu modele, categorii, relaţii, de a grupa, ordona şi interpreta date; este întâlnită la matematicieni, contabili, programatori, oameni de ştiinţă).                    
  3.Inteligenţa spaţial- vizuală  sau inteligenţa imaginilor, desenului  şi  a  picturii (capacitatea de a rezolva  probleme  şi  de  a  dezvolta  produse  cu ajutorul  reprezentărilor spaţiale  şi  al imaginii;  este întâlnită la arhitecţi, pictori, graficieni, sculptori , cartografi, proiectanţi).
  4.Inteligenţa muzical-ritmică  sau  inteligenţa  tonului,  ritmului  şi  a  timbrului ( capacitatea  de a rezolva probleme şi de a dezvolta produse cu ajutorul ritmului şi melodiei; se manifestă  la  muzicieni, compozitori, poeţi, pianişti).  
  5.Inteligenţa  corporal-kinestezică   sau  inteligenţa  întregului  corp (capacitatea  de  a rezolva probleme şi de a dezvolta produse  cu ajutorul mişcării ; este  întâlnită  la  sportivi,  actori, chirurgi).
  6.Inteligenţa naturalistă sau inteligenţa tiparelor, regularităţilor şi a comportamentelor( capacitatea de a rezolva probleme şi de a dezvolta produse cu ajutorul clasificărilor şi reprezentărilor din mediul înconjurător; se manifestă la fermieri, biologi, ecologi, astronomi).
  7.Inteligenţa interpersonală sau inteligenţa interacţiulor sociale(capacitatea de a rezolva probleme şi de a dezvolta produse prin cunoaşterea şi interacţiunea cu ceilalţi; este întâlnită la profesori, directori, politicieni, lideri).
  8. Inteligenţa intrapersonală sau inteligenţa autocunoaşterii( capacitatea de a rezolva probleme şi de a dezvolta produse prin cunoaşterea de sine; se manifestă la teologi, întreprinzători, scriitori).
  9.Inteligenţa existenţială – Gardner e convins că e o modalitate de cunoaştere, dar nu a stabilit localizarea pe creier. De aceea vorbeşte despre aceasta ca despre o jumătate de inteligenţă.Se manifestă la filosofi, analişti etc.     În "Frames of Mind", H. Gardner afirmă :
* "Există o inteligenţă în sunet şi una în mişcare, în culoare şi în relaţia umană".
* "Muzica este o corporalizare a inteligenţei care este în sunet".   
* "Poetul este o persoană care nu uită niciodată anumite impresii despre care scrie".
* "Există limbaje, altele decât cuvintele, simbolurile, limbajele naturii. Există limbajul corpului".                
* "Inteligenţa socială, dezvoltată la început să rezolve probleme de natură interpersonală, în timp şi-a găsit expresia în crearea instituţiilor sociale".
Din punct de vedere biologic, inteligenţele sunt independente în funcţie de zonele corticale care le  guvernează. La nivel individual ele apar în combinaţii, fiecare individ fiind de fapt ,, o colecţie de  inteligenţe". Şi pentru că indivizii au profiluri de inteligenţă diferite, şcoala trebuie să asigure o  educaţie care să maximalizeze potenţialul intelectual al fiecăruia. Un element esenţial în aplicarea  teoriei inteligenţelor multiple la clasă este cunoaşterea profilului de inteligenţă a al elevilor. Aflarea punctelor ,,tari" şi ,,slabe" este esenţială pentru stabilirea strategiilor de diferenţiere şi individualizare. Deşi o reţetă general valabilă nu există, cadrele didactice care doresc să predea în spiritul teoriei  inteligenţelor multiple, pot să urmeze succesiunea de paşi:                                                            
-determinarea profilului dominant de inteligenţă prin identificarea abilităţilor fiecărui elev;          
-familiarizarea elevilor cu teoria inteligenţelor multiple;  
-conştientizarea de către elevi a combinaţiei de inteligenţe multiple;-motivarea elevilor pentru a-şi dezvolta inteligenţele multiple;
-asigurarea de către profesor a unui cadru adecvat pentru manifestarea inteligenţelor multiple.              
Aplicarea în unităţile şcolare a teoriei inteligenţelor multiple se poate face prin strategii interactive de predare-învăţare-evaluare: portofolii, proiecte, hărţi conceptuale,interviuri, studiu de caz etc. Este important ca profesorul să-şi adapteze stilul de predare la stilul de învăţare al elevilor pentru realizarea cu succes a obiectivelor operaţionale. Un scenariu didactic care stimulează punctele forte ale elevilor şi evită pe cele slabe va conduce la atingerea dezideratelor într-un mod plăcut şi uşor. Dascălii cu vocaţie promovează strategii didactice moderne, care permit elevilor să pună în valoare prin cuvânt scris sau oral, dar şi prin muzică, desen sau mişcare, disponibilităţile multiple de a înţelege şi de a valoriza propria personalitate.


protelisav

Teoria inteligentelor multiple este o teorie fascinanta in domeniul educatiei...