@Valangjed
Intervin pe fond doar pentruca tu ai scris ateva randuri si cele scrise acum ti se adreaza in mod special pentruca deoamdata interloutorii potentiali de pe acest topic nu se buura toti de respectul meu si cred a nu incalc regulile forumului daca declar raspicat acest aspect .
In acelas timp un adevar de orice fel nu este determinat de parera cuiva despre cel are l-ar emite si ma ales daca este public si destinat prin aceasta publicitate la o luare lacunostinta potentiala a oricui va intra si va citi cele scrise. De aceea ma gandesc ca in masura in care la acest subiet pot avea o anume parere creata prin studiu, experienta si gandie personala este de datoria mea sa o comunic aici unde exista acest titlu pe care-l repet:
Contradictii intre Stiinta si miturile religioase
Si voi posta de aceea un text primit de la un cunoscut si as putea sa spun un amic spiritual impartasind ideile sale in importantul domeniu al epistemologiei mai degraba pratice .
In text eu poate ca voi introduce sau poate le voi rezerva pentru un viitor, note personale sub forma fie a unui scurt comentariu fie a unei intrebari mentionand de la inceput ca admir opusul amicului meu dar si cu el ca si cu orcine aplic dictonul din Etica nicomahica:Prieten mi-e Platon dar mai prieten mi-e adevărul
Ps Si desigur stiu ca Pilat a intrebat: Ce este Adevaul?
Si cum adevarul uneori este destul de relativ, discutia despre procentul de adevar neschimbabil dintr-o propozitie sau dintr-o descriere de fapte cred ca ramane in permanenta deschisa cu o conditie: sine ira et studio
Si acum respectivul text care ar putea sa stopeze umblatul fara delicatete pe frumoase campii verzi pentru care culoare unii nascuti intr- zona in care totul este verde nu ar poseda notiunea si termenul de verde( indienii unor triburi din Amazonia) dar poate tocmai ca fiind cufundati total in continutul mediului lor, nu mai vad alteritatea sau pluralismul pe respectivele campii .
"....încercam să compar două tipuri de adevăr, aparent incompatibile: adevărul științific și adevărul religios. Arătam că ambele sunt, prin construcție, adevăruri raționale, adică bazate pe ceea ce utilizatorii lor consideră „fapte” și peste care s-au construit lumi ideale, conținând adevăruri ideale, considerate perfecte.
Mai arătam că atât adevărul științific, dar și cel religios, au limite sau aspecte discutabile. Totuși, fiecare dintre ele se propune adesea (mai mult sau mai puțin vocal) drept calea unică, supremă, de cunoaștere a realității. Știința nu admite realitatea miracolelor și nici a explicațiilor religioase care li s-au dat, iar religia n-a pierdut niciun prilej în care putea contesta afirmațiile științei, în ciuda evidenței. Ajunge să evocăm doar disputa dintre creaționiști și evoluționiști, dispută care nu s-a stins de tot nici până azi. Pentru a atenua aceste controverse, s-a încercat soluția paliativă de a despica realitatea într-o realitate materială, care să devină domeniu al cunoașterii științifice și o realitate spirituală, care să fie lăsată în seama religiilor. Am arătat că o asemenea separare nu poate fi acceptată, până la capăt, nici de religioși, nici de știință. Realitatea este una, cu cele materiale și spirituale laolaltă.
Cunoașterea omenească nu poate fi niciodată perfectă, indiferent care ar fi calea și metoda adoptată. Vor exista mereu domenii pentru care se vor avansa adevăruri și chiar teorii alternative, care vor da, toate, explicații satisfăcătoare faptelor unanim acceptate, dar se vor contrazice în consecințe încă neverificate practic.
De pildă, teoria A va anticipa că, într-o situație dată, încă neobservată, se va petrece un anumit fenomen, iar teoria B că acel fenomen nu va avea loc. Dacă vom dori să știm care dintre teorii are dreptate, vom recurge la ceea ce se numește un „experiment crucial” reproducând într-un laborator situația în cauză, sau scrutând galaxiile îndepărtate pentru o dovadă, sau provocând într-un alt fel situația problematică. Atunci când vom intra în posesia unui rezultat concludent, unanim acceptat, vom ști care dintre cele două teorii este cea bună și care trebuie abandonată. Așa evoluează teoriile șțiințifice, fiecare admițând, dintru început, că ar putea fi „falsificată” la un moment dat (după expresia lui Karl Popper).
Numai că, de multe ori, „experimentul crucial” nu poate fi efectuat. De pildă, nu există (încă?) aparatura necesară, sau obiectul disputei este inaccesibil (în spațiu, în timp), sau dintr-o altă cauză. În consecință, vom rămâne în posesia a două sau mai multe adevăruri sau teorii alternative, fiecare explicând satisfăcător faptele cunoscute, fără a putea decide, deocamdată, care dintre ele este cea care trebuie considerată corectă.
Cele de mai sus nu sunt valabile doar pentru științele naturii.
Pluralitatea „teoriilor” o constatăm (pe lângă altele) și la „adevărurile religioase”, pentru care „experimentele cruciale” sunt practic imposibile (deși mai toate religiile sunt gata să ne ofere relatări despre experimente miraculoase, care le-au dat lor dreptate, în defavoarea celorlalte).
Mai mult chiar, nicio dogmă religioasă nu admite că ar putea fi „falsificabilă”. Cu alte cuvinte, dacă despre un adevăr științific, de o oarecare generalitate, nu putem afirma niciodată că este 100% perfect, în schimb, fiecare religie susține că adevărurile sale sunt Adevăruri Ultime și imuabile, eventual primite direct de la Divinitate, iar validitatea lor nu poate fi pusă în discuție. Acest aspect reprezintă probabil diferența cea mai importantă dintre adevărul științific și cel religios.
Pretenția deținerii adevărului suprem duce la ceea ce am putea numi „paradoxul religiilor”. În lume există peste zece mii de religii, iar 150 dintre acestea au cel puțin un milion de adepţi. Și fiecare dintre religii susține că ei și numai ei i s-a transmis – nemijlocit, prin revelație, sau pe căi echivalente – Adevărul Ultim. Numai că „Adevărurile Ultime” ale unor religii le contrazic, adesea fundamental, pe ale celorlalte. De pildă, unele afirmă că există o singură divinitate supremă (creștinismul complică această imagine, afirmând că divinitatea unică se manifestă sub forma unei sfinte treimi), în timp ce alte religii importante, precum hinduismul (cu peste 1 miliard de credincioși), afirmă că în viața oamenilor intervine un număr imens de divinități, fără o ierarhie clară între ele. Diferențe esențiale există între dogmele religiilor și în privința presupusei vieți de după moarte (vizând, de pildă, mecanismul reîncarnării), a protecției primite de credincioșii proprii față de cei afiliați altor credințe, ca și în multe altele, pe care nu este locul să le evoc acum.
Rezultatul practic al „paradoxului religiilor” și al tăriei credinței în „Adevărul Ultim” propriu este, din nefericire, o dispută acerbă, prin care fiecare vrea să demonstreze că numai ea are dreptate. Această dispută durează de mii de ani și a fost scăldată în sângele a milioane de martiri, într-un dispreț total față de iubirea dintre oameni, pe care, paradoxal, majoritatea religiilor și-o proclamă drept principiu fundamental. Și în ciuda acestor confruntări, nu se întrezărește niciun semn că într-un viitor previzibil se va găsi o soluție pe care s-o îmbrățișeze toată omenirea. Dimpotrivă...
Care ar fi atitudinea înțeleaptă atunci când ne confruntăm cu o pluralitate de teorii științifice, dar și de dogme religioase? O persoană rațională care este pusă în fața mai multor teorii (sau viziuni, sau dogme), între care nu se poate realiza un experiment crucial, deci pe care nu le poate respinge prin fapte acceptate de toată lumea, are următoarele mari opțiuni:
(1) monismul, adică să se atașeze, mai mult sau mai puțin subiectiv, de una dintre variante („cea corectă” după părerea lui) și să o folosească apoi în deciziile sale, respingând sau ignorând alternativele;
(2) pluralismul, care constă din folosirea, simultană (poate cu o pondere diferită atribuită fiecăreia), a tuturor variantelor disponibile, pe care nu le poate respinge prin fapte unanim acceptate, chiar dacă variantele se contrazic în anumite detalii.
Opțiunea monistă este simplă și ușor de folosit, dar nefericit de partizană. A doua – pe care o putem numi opțiunea pluralistă – este mai corectă, dar și mult mai greu de pus în practică, întrucât, în orice decizie, ea pretinde parcurgerea și confruntarea tuturor variantelor, potențial contradictorii, aflate la dispoziție. Altfel spus, opțiunea pluralistă înseamnă înlocuirea logicii de tip „sau-sau”, cu o gândire de tip „şi-şi”.
Faimosul psiholog Carl G. Jung afirma: „Să gândești este dificil, de aceea majoritatea oamenilor judecă”. Afirmația ilustrează excelent opțiunile expuse mai sus, dar necesită o mică deslușire. Într-adevăr, în sens strict, în interiorul unei unice teorii sau dogme (deci în cazul opțiunii moniste), există o singură lume ideală, necontradictorie. În interiorul ei putem efectua, fără teama de a greși, operații logice (sau matematice), adică putem judeca, deducând noi consecințe logice care, de fapt, existau, ascunse, încă în premise.
Dacă dispunem de o pluralitate de teorii sau dogme (așa cum preconizează opțiunea pluralistă), situația se schimbă. În unele dintre acestea există idei care contrazic ideile conținute în altele. Or asupra unor afirmații contradictorii logica e neputincioasă. Înțelegem astfel că o pluralitate de teorii diferite nu poate fi abordată decât de ceea ce numim gândire. Mai reamintesc că, în articolele mai vech, arătam că mintea funcționează, simultan, pe trei paliere: nonverbal, colocvial și al lumilor ideale, iar logica nu se poate aplica corect, fără erori, decât la nivelul unei singure lumi ideale, alese anume. Așadar gândirea, operație mult mai complexă decât logica și aparent neformalizabilă, ia în considerare nu doar pluralitatea unor teorii care se contrazic între ele ci și metaforicul și nonverbalul asociate activității respective de cunoaștere, pentru a construi ceva care să le înglobeze, sau să le depășească.
Logica ne permite să facem alegeri raționale, prin operații accesibile și unei mașini, în timp ce gândirea este singura cale pentru formularea unor decizii, ori pentru construirea, pe un palier superior, a unor adevăruri „nou create”, inedite. De pildă, în momentul în care Lobacevschi (sau Bolyai, sau Gauss) a postulat că „dintr-un punct la o dreaptă pot fi duse mai multe paralele” acesta a fost un „adevăr nou creat”, întrucât nu a fost nici dedus din alte adevăruri geometrice, nici obținut „prin inducție” asupra unor măsurători de teren.
Judecățile – derulate în mod obligatoriu în interiorul unei unice teorii sau dogme – nu vor reuși decât să adâncească „groapa de potențial” corespunzătoare acelei teorii. Ieșirea din astfel de gropi (thinking outside the box – ar spune anglofonii), ridicarea deasupra lor, nu este posibilă decât prin gândire, deci implicit printr-o abordare pluralistă. "
