Virgil, constat ca propunera mea era superflua existand firul dorit de mine asa ca mut aici cele crise aolo unde nu au ce cauta si daca pot voi sterge acolo:
Oricum uitandu-ma dn nou prin Cuprins la cap 10 am gasit pomenit Sirul lui Titus Bode .
Iti trimit ceva .Te intereseaza?daca da o sa-ti propun ceva inainte de orie comentariu pe care ai dori sa-l faci. Raspunde cu DA/Nu la intrebarea mea.
Explicarea relației Titius-Bode a distanțelor Soare-Planetă prin modelul Kant-Laplace de formare a sistemului solar
Dr.ing. xxxx O.S.I.M. –București,
1. Introducere
Este cunoscută relaţia empirică Titius-Bode privind distanţa Soare - planetă:
(1) d = 0,4 + 0,3x2n (u.a); (n = -, 0,1,2,...7); (u.a. - unitate astronomică),
Vom arăta că această relație poate fi explicată prin intermediul teoriei Kant-Lapace (1755 şi 1796) despre geneza sistemului Solar, teorie ce presupune formarea planetelor în centri de vortex ai unor “inele” materiale desprinse pe rând din o nebuloasă protoplanetară în rotaţie.
În prezent, variantele explicative în acest sens presupun o lege anume de distribuţie a centrilor-vortex ce au generat planetele.
În acest sens este cunoscută teoria lui Karl Weizsacker (1944), ce propune legea:
(2) rn = r0(1,894)M, cu: r0 = 0,3 u.a.
Fig.1
Acestei teorii i-au fost aduse amendamente de către Chandrasekhar (1946), D. der Haar (l950) şi Victor Vilcovici (1954), [1]. Acesta din urmă porneşte de la ipoteza Kant-Laplace completată de V.G. Fesenkan care presupune că Soarele a fost iniţial o stea cu rotaţie proprie foarte rapidă ce a făcut să se rupă din când în când, din masa acestuia, porţiuni de materie sub formă de discuri, (fig.1).
V. Vîlovici presupune că ejecţia Soarelui a fost pulsatilă şi a produs vibraţii în interiorul discului, apărând în acesta linii nodale circulare ce au favorizat acumularea de materie în corpuri din ce în ce mai mari (ipoteza discului vibrant). Ipoteza îşi are şi ea insuficienţele ei (pentru planetele gigant, de exemplu, se presupune întâlnirea cu un nor material masiv ).
2. Explicarea relației Titius-Bode prin teoria Kant-Laplace [2]
Să presupunem că, conform ipotezei Kant-Laplace, din nebuloasa primară protoplanetară, devenită lenticulară şi relativ incandescentă, prin contracţie, au început să se desprindă la o valoare a vitezei de rotaţie suficient de mare, inele de materie în interiorul cărora prin mişcări vortexiale s-au produs acumulări de materie ce au format mai apoi planetele, (fig. 1).
În conformitate cu observaţiile lui A.M. Kolmogorov, Ogorodnikov, Charlier-Lambert [3], există o similitudine între modul de formare a unui sistem planetar şi modul de formare al unei galaxii, care poate prezenta o distribuţie a vitezelor de rotaţie conform legii: r - constant (cu excepţia unei mici părţi centrale).
În baza similitudinii menţionate, putem considera că nebuloasa protosolară avea, cu excepţia unei mici părţi centrale, o viteză de rotaţie ωr = v - constantă, ce s-a păstrat şi în urma divizării acesteia în inele materiale protoplanetare, ca urmare a conservării energiei cinetice a particulelor nebulare pe direcţia tangenţială rotaţiei (mp v2/2 = constant).
Fie k numărul protoplanetei în sensul depărtării de Soare a acesteia. Inelul material de ordin k s-a stabilizat, conform ipotezei, la distanţa RK, dată de echilibrul dintre forţa de atracţie gravitaţională exercitată de restul nebular MN-K (rămas după desprinderea inelului material de ordin k) şi forţa centrifugă de inerţie:
(3)
(Mn - masa nebuloasă iniţială), Această relație face abstracție de atracția gravitațională exercitată de inelele protoplanetare anterior desprinse (k+1, k+2…9) prin concluzia că la stabilizarea inelului de ordin k aceste inele anterioare de ordin superior s-au aflat la o distanță Rk+p considerabil mai mare decât distanța Rk de stabilizare a inelului de ordin k, RK rezultând în acest caz conform relaţiei:
(4)
Fie k = 9, (primul inel desprins). Rezultă: R9 = λ .MN-9, dar: MN-9 = M0 + M1 + M2 + ... + M8, deci în general:
(5) RK = λMN-K = λ.(Mo + M1 + M2 + ...+ MK-1)
Pe de altă parte, conform relaţiei Titius-Bode, putem scrie:
(6) R = 0,4 + 0,3 x 2K-2 = 0,1 + 0,3 x 2K-1 u.a.
Din relaţiile (5) şi (6) rezultă în consecinţă că:
R1 = 0,4 = λ.M0
R2 = 0,4 + 0,3 = λ.(M0 + M1)
(7) R3 = 0,4 + 0,3 + 0,3 = λ.(M0 + M1 + M2)
R4 = 0,4 + 0,3 + 0,3 + 0,6 = λ.(M0 + M1 + M2 + M3)
•
•
•
RK = 0,4 + 0,3 (1 +1+ 21 + 22 +... + 2K-3 ) = λ.ΣMK-1
•
•
R9 = 0,4 + 0,3 (1 + 1+ 2 + 22 + ...+26)
adică:
sau, la modul general:
(
(pentru k 2)
Modelul Kant-Laplace de formare a sistemului solar pare a fi confirmat de descoperirea în 1992 a unui sistem planetar în formare în jurul stelei Beta Pictoris (ce apare înconjurată de un disc de praf cosmic de 360 u.a. diametru).
Interpretarea relaţiei (
este aceea că procesul de formare a inelelor a avut loc prin înjumătăţirea masei nebulare ce înconjura iniţial masa protosolară M0 (nucleul nebular).
În continuare, procesul a presupus concentrarea materiei inelelor în protoplanete, prin vortexuri, şi dispersarea în spaţiu a restului particulelor sub influenţa vântului protosolar, sub formă de “praf cosmic”.
Până la dispersarea totală a acestuia, mişcările aleatorii din pseudo-inelele materiale au frânat mişcarea de rotaţie orbitală a acestora, într-o măsură mai mare pentru protoplanetele periferice (mai mari) aflate mai mult timp sub acţiunea prafului cosmic în dispersie.
Este de presupus şi că din materia unui inel protoplanetar s-au format mai multe protoplanete, pe orbită stabilă rămânând doar planeta (planetele) a cărei viteză a corespuns condiţiei de echilibru dinamic dintre forţa centrifugă de inerţie şi forţa atracţiei gravitaţionale a materiei protosolare. În acest caz, sateliţii naturali ai planetelor (Luna, Titan, etc.) ar putea reprezenta protoplanete formate independent, care întâlnind planeta mai mare (aflată pe orbită de echilibru dinamic stabil) au fost atrase de aceasta şi păstrate în jurul ei pe orbită stabilă.
Printre sistemele cosmice caracterizate de legea: ωT = constant, se numără, în afară de unele galaxii, şi unele roiuri stelare pentru care s-a observat o viteză constantă de rotaţie a periferiei în dilatare (de exemplu la galaxia NGC 5055) [4]. De asemenea, fotografierea supernovei 1987A după explozie a arătat existenţa a două inele de materie concentrice care se rotesc ca două cercuri.
Explicația valabilității acestei legi în formarea sistemului solar (și nu a legii lui Kepler: Mvr = constant), constă în concluzia că sistemul solar (planetele și soarele) s-a format foarte lent, astfel încât particulele de praf cosmic din nebuloasa protoplanetară și-au menținut în general (în medie) impulsul inițial (p = mv) conform legii I a dinamicii newtoniene, (conform legii conservării impulsului) și în procesul expansiunii nebuloasei protoplanetare.
Această concluzie infirmă unele ipoteze privind formarea soarelui și a planetelor din materia expandată și masa stelară remanentă a unei supernove care a explodat.
Există de asemenea, observaţii astronomice care arată o generalitate mai mare a fenomenului de formare de discuri de materie dispersă în jurul unor stele.
Astfel, prin observaţiile unei echipe belgiano-olandeză efectuate cu telescopul european ISO, a fost pusă în evidenţă existenţa în jurul unei stele bătrâne din constelaţia Licornului a unui imens disc de cenuşă (cristale de olivină), apă şi gaz (O2), materie asemănătoare materiei protoplanetare, dar care, conform teoriei Kant-Laplace, putea exista în această stare doar în jurul unei stele tinere (revista “Nature”). Se pune în acest caz întrebarea dacă procesul de formare de structuri cosmice din discuri sau pături de materie cosmică, provenite din divizarea unei mase cosmice de materie nebulară în rotaţie, nu reprezintă un fenomen existent şi la o scară cosmică mai mare (Metagalaxie, Univers).
3. Explicarea relației: v = constant
Revenind la cazul unei galaxii în rotație, se observă că- presupunând existența unui vortex proto-galactic de materie vizibilă și ‚întunecată’ în jurul unui quasar central de rază R0 cu ‚corp tip ‚gaură neagră’ masiv în interior, precum și o variație a densității totale dată de legea constanței masei unui inel material de rază R expandat:
(9) dM(R) = 2HRdR·m(R) = 2HR0dR·m0 = const. ; (m = M +DM ) R-1,
(H 2R0 – grosimea vortexului proto-galactic, considerat cvasi-cilindric) , putem explica legeea: v =constant a rotației masei M protogalactice prin ecuațiile :
(10)
(11)
Rezultă din ecuația (11) că– la fel ca în cazul formării sistemului solar, viteza de rotație v a masei proto-galactice MG s-a menținut constantă în timpul expansiunii, concluzia fiind concordantă cu observațiile astronomice care arată o cvasi-invarianță a vitezei de rotație a stelelor în galaxie, cu distanța de la centrul galactic.
Acest rezultat: v = constant, e obținut– conform ecuației (11), prin faptul că asupra unei particule de masă m aflată la distanța R de centrul proto-galactic, vortexul proto-galactic acționează gravitațional cu toată masa M(R) conținută de volumul V(R) 2R0·R2 , considerat cvasi-cilindric.
După formarea stelelor prin rotația și formarea unor vortexuri locale în nebuloasa de hidrogen gazos cu eventuale particule de praf cosmic, în mai multe părți ale unui inel material de rază R, atracția gravitațională între stele adiacente în corelație cu masa protogalactică rămasă M’(R) a determinat formarea brațelor spirale galactice, în cazul galaxiilor spirale.
În cazul clusterilor stelari sferici cu periferie în expansiune, relativ la care a fost de asemenea observată legea v=r = constant, această lege poate fi explicată similar , prin relațiile (10), (11), prin echivalarea unei distribuții cvasi-cilindrice a materiei conținută de o masă totală M(R) cu o distribuție sferică a materiei masei totale M(R), conform ecuației:
(12)
4. Alte observații:
Fenomenul înjumătățirii succesive a cantității de materie a unei nebuloase proto-planetare discoidale, dedus din explicația găsită pentru legea Titius-Bode a distanțelor Soare-Planetă prin intermediul modelului Kant-Laplace de formare a sistemului solar, pare a fi specific și sistemului de inele ale planetei Saturn, în sensul că inelele saturniene A și B, separate de diviziunea Cassini, par a avea cantități de particule aproximativ egale și sunt fragmentate în mai multe ‚inelușe’ separate de mici spații libere–ceea ce indică repetitivitatea fenomenului de divizare, ca urmare a instabilității generată la macro-inelul inițial de rotația acestuia, (instabilitate demonstrată de Cassini, Laplace și Maxwell).
Un argument privind posibilitatea generalizării modelului Kant-Laplace de geneză a sistemului planetar şi pentru un scenariu de cosmogeneză presupunând formare de Metahallouri (“pături”) de Univers, alcătuite din ansambluri de galaxii, îl constituie şi descoperirea relativ recentă a unei echipe de astronomi englezi şi americani a unei organizări de 13 pături de galaxii pe o distanţă de 7x109 a.l. (aproximativ 1/3 din raza Universului), egal distanţate, fapt neexplicat de modelul cosmologic “big-bang” de Univers. La o concluzie similară a ajuns şi un grup de astronomi de la observatorul Tarto din Estonia, condus de Lian Einasto; (391 milioane a.l. distanţă între pereţii galactici, faţă de 420 milioane a.l. distanţă rezultată din observaţiile englezo-americane). De asemenea, măsurători recente de precizie privind radiaţia de fond cosmic confirmă ipoteza Universului plat.
Formarea concentrărilor de materie, fie de tip inelar, fie de tip globular sau discoidal, este conformă şi principiului newtonian conform căruia un mediu cu gravitate uniformă, neechilibrată de o altă forţă (ca cea de presiune), este instabil (nu poate fi în repaos [5]). Ipoteza a fost folosită de Jeans pentru explicarea formării stelelor.
Rolul genezic al unor cuantovortexuri în formarea planetelor, în corelaţie cu natura cuantic vortexială a câmpului magnetic, presupusă în special de teorile tip ‚eteronice’, concordă cu faptul că nu doar planetele ci şi unii sateliţi naturali ai lor posedă câmp magnetic, observaţie susţinută şi de înregistrarea unei magnetizări a unor roci selenare [6]. Specialiştii institutului pentru magnetism al Academiei de ştiinţe din Leningrad, care au studiat magnetismul rocilor selenare, apreciază că Selena a avut un magnetism propriu, de câteva ori mai slab ca al Terrei, care - conform părerilor, s-ar fi putut forma ca “magnetism de şoc” sub acţiunea bombardamentelor Lunii cu meteoriţii, parte din ei magnetizaţi.
Din explicațiile prezentate privind formarea sistemului planetar solar, în corelație cu explicarea legii v=r = constant și în cazul clusterilor stelari sferici, permite concluzia unei posibile generalități a acestei legi și în cazul rotaței unor super-clusteri galactici (cu galaxii).
Bibliografie
[1] “Din cuceririle secolului XX”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, (1965)
[2] M. Arghirescu, ,,Geneza structurilor materiale și efecte de câmp’’,
Ed. MatrixRom, București, (2006)
M. Arghirescu, ‚The cold Genesis of Matter and Fields’, Ed. SciencePG, (2015)
[3] George Gamow, ”O stea numită Soare”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, (1969).
[4] V. Ghinzburg, Astrofizica contemporană, Ed. Encicl. Română, Bucureşti, (1972).
[5] Isaac Newton, Principiile matematice ale filosofiei naturale, (trad.),
Ed. Acad. R.P.R., (1956).
[6] Rev. Ştiinţă şi Tehnică, nr. 7/(1984).
Modifică mesajul
Tu ai aspuns : daca ai sa ai rabdare sa citesti ce am scris eu ai sa vezi ca teoria lansata de mine este logica si mai interesanta pentru ca demonstreaza ca si sistemele macrocosmice sunt cuantificate, ceia ce schimba mult teoriile cosmogonice privitor la aparitia sistemului solar si nu numai.
Iar eu am comentat suplimentar la acest punct de disutie: "Eu l-am intrebat pe autor fara sa primesc raspuns, daca crede ca ce observa el se poate extinde la Galaxie sau Cosmos si deci Kant - Laplace sa devina universla insa separat de asta"
Asadar de acum incolo se poate continua discutia despre continutul cartii tale dar in princpiu doar despre asta aici pe acest fir deja existent si de care vad ca eu uitasem desi vad ca am postat si in trecut pe el.
