Salut Adi,
Tocmai am vazut vazut partea cu "filme de interactii de molecule" dedesubt, si m-am gandit sa dau o explicatie pe larg.
Acum se construiesc noi serii de sincrotroane, dar si "free electron laser" (lasere cu electroni liber) ce sunt bazate exact pe acelasi principiu, numai ca emit fascicule inca si mai intense si foarte rapide. Astfel se pot face filme de interactii de molecule, cu cateva milioane de poze pe secunda (nu doar 24 cat are un film clasic). Astfel, vom putea intelege interactiile chimice a multor molecule si poate vom rezolva astfel boli precum cancerul.
Toate bune si frumoase, dar densitatea de energie in pulsul de raze X e enorma. Rezultatul e ca orice structura masurata (molecule, cristale etc) se transforma in
plasma aproape instantaneu.
O masuratoare inseamna de fapt ca pulsul de raze x vine, atinge "marginea" moleculei, si fotonii incep sa bombardeze electronii, producand scattering (
Compton scattering si
Rayleigh scattering) si "absorbtii" de fotoni.
Datorita scatteringului cu transfer de energie (Compton):
- Un singur foton cu energie suficient de mare (~keV) poate ejecta un electron al unui atom. (Acesta e mecanismul prin care se produce fluorescenta de raze X, de exemplu).
- Intr-un Free Electron Laser, numarul de fotoni incidenti e atat de mare incat toti electronii vor fi imprastiati. Un pic mai tarziu (la scala de timp a experimentului), dupa ce electronii au fost imprastiati, nucleele atomilor se departeaza din cauza respingerii electrostatice.
- Folosirea de lungimi de unda mai mici pentru a reduce Compton scattering si absorbtia de fotoni nu ajuta, pentru ca densitatea de fotoni e atat de mare incat are loc fluorescenta cu doi / trei / etc. fotoni.
Pentru vizualizare, dinamica experimetului arata cam asa:
- Pe o tabla de biliard se aseaza o "molecula" (o anumita configuratie de bile="electroni");
- Apoi, dintr-o parte, se arunca multe bile mici si usoare ("fotoni");
- Majoritatea bilelor mici ("fotoni") ajung in partea cealalta nedeviate, dar unele se izbesc de bilele mari ("electroni") si sunt deviate;
- Din cauza ciocnirilor, bilele mari ("electronii") sunt treptat puse in miscare;
- La distanta mare, bilele mici ("fotonii") sunt colectate. Modelul pe care il formeaza distributia bilelor mici (fotonii) reflecta modelul initial al "moleculei" (asezarea bilelor mari pe tabla).
- In practica, daca urmarim o singura bila mare, ea e pusa in miscare in timpul experimentului; interpretarea rezultatelor nu este deci triviala.
Asemanarile cu masa de biliard se opresc aici; in realitate, unii fotoni incidenti pe molecula sunt imprastiati (producand
SAXS/
WAXS/
fluorescenta), iar altii sunt difractati in urma "rayleigh scattering" pe mai multi electroni (producand un "
diffraction pattern").
Ideal, acest "diffraction pattern" e o
transformata fourier a distributiei statice de electroni in molecula (aproape ca o poza cu blitzul).
In practica:
- Electronii sunt aruncati in toate partile in timpul unei masuratori, deci masuratorile trebuie interpretate cu grija.
- Ca totul sa fie un pic mai complicat, "subiectul" se transforma in plasma in timpul primului puls de fotoni; in nici intr-un caz nu poate fi vorba de masurarea unui "film".
- Urmatorul nivel de complicare e ca intr-o imagine, se masoara numai o proiectie 2D a fotonilor (adica numai o proiectie 2D a transformatei fourier a distributiei 3D a electronilor). Deci sunt necesare multe imagini, insa subiectul e distrus complet dupa numai o imagine!
- Urmatorul pas e sa masuram sute sau mii de molecule diferite.
- Pentru interpretarea rezultatelor (sutelor de imagini 2D), se foloseste un fel de reconstructie care combina elemente de tomografie (CT) cu algoritmi de clustering (pentru a separa eventuale molecule "straine").
Suna complicat, si asa si este; dar constructia unui FEL e numai inceputul muncii. Pe langa laserul FEL, trebuie construiti detectorii potriviti, trebuie imbunatatite strategiile de masura, trebuie dezvoltati/reconstruiti algoritmii de reconstruire etc.
Daca e atat de complicat, atunci de ce sa ne mai batem capul? Raspunsul e ca:
- Intr-un final, rezolvarea structurii unei molecule va deveni o tehnica de rutina, capabila sa masoare cantitati infime de substante (costul de a izola molecule mai exotice poate fi urias, si pentru cantitati mari e proportional cu cantitatea. Diferenta de pret/efort intre un gram si un microgram de substanta poate fi fantastica);
- In plus, substanta poate fi masurata in mediul sau natural, ceea ce rezolva urmatoarea problema grava: cat de reprezentativa e structura unei faze cristaline pentru structura in mediul natural a unei molecule? Rezultatele devin mult mai reprezentative.
- Ca bonus, efortul (de multe ori urias) de a cristaliza substanta este eliminat.
In concluzie, suntem departe de a fi rezolvat toate problemele de mai sus, dar atunci cand vom ajunge acolo, vom avea un
instrument extrem de valoros. Insa e doar un instrument, care nu va rezolva prin sine insusi vreo problema (cancer sau altceva), ci doar va inlesni eforturile celor care lucreaza in domeniu.