Ştiri:

Vă rugăm să citiţi Regulamentul de utilizare a forumului Scientia în secţiunea intitulată "Regulamentul de utilizare a forumului. CITEŞTE-L!".

Main Menu

SpaceAlliance.ro : Primul portal romanesc de tehnologii aerospatiale

Creat de Adi, August 06, 2008, 11:33:55 PM

« precedentul - următorul »

0 Membri şi 1 Vizitator vizualizează acest subiect.

papy_nady

Am postat articolul (O scurta retrospectiva a ultimelor evenimente spatiale).

s.p.a.c.e

Italia finalieaza constelatia Cosmo-SkyMed

In urma cu cateva zile Italia reusea lansarea ultimului satelit din seria Cosmo-SkyMed, un program de observare a Pamantului si a bazinului mediteranean in particular- cu aplicatii in  agricultura, prevenirea dezastrelor naturale, cartografiere sau monitorizarea coastelor peninsulei italiene.


Programul Cosmo-SkyMed are un caracter mixt, putand fi folosit atat pe linie militara cat si civila si a fost initiat in parteneriat de agentia spatiala italiana ASI (care detine 70% din consortiu) si ministerul apararii italian (cu o participatie de 30 de procente).
Constelatia, care a costat aproximativ un miliard de euro, este compusa din 4 sateliti. Cum spuneam primii trei au fost lansati deja (Cosmo 1 in iunie 2007, Cosmo 2 in decembrie 2007 si Cosmo 3 in octombrie 2008).

Consortiul industrial care s-a ocupat de construirea satelitilor a inclus filiala italiana a grupului Thales-Alenia Space (vechea Alenia Spazio) ca prim contractor, dar si alti actori de pe piata aerospatiala din peninsula cum ar fi Galileo Avionica, Telespazio etc.

Cei 4 sateliti au fost construiti pe o platforma comuna numita "Prima", platforma care se va regasi pe viitor si in noua serie de sateliti Sentinel.
Este vorba de sateliti de 1900 kg, operand pentru o perioada de minim 5 ani intr-o orbita LEO circulara/polara 619 km x 619 km x 97.8 grade inclinatie.
Ei vor scana in permanent suprafata Pamantului folosind tehnologia SAR (synthetic aperture radar) in banda X la frecventa de 9.6 GHz si fiind capabili sa redea imagini de mare rezolutie. Avantajul major este producerea acestor imagini in cascada (fiecare satelit putand livra pana la 450 de imagini zilnic, respectiv perioada de revizitare este de numai 6 ore) si independenta de conditiile de observatie (iluminare sau nu, conditii meteo nefavorabile etc).

In cazul aplicatiilor civile, rezolutia comunicata public este de aproximativ 1m, ea scazand  si mai mult pentru aplicatiile militare. Se spera astfel la o mai buna securizare a teritoriului national cu atat mai mult cu cat partea italiana spera sa foloseasca complementar si informatiile venite de la satelitii militari francezi Pleiades in cadrul unui parteneriat strategic ce poarta numele "Orfeo".

Ca si in precedentele 3 cazuri, lansarea s-a facut la bordul unei rachete Delta 2, configuratie 7420-10 C. Aceasta dispune de 4 boostere tip GEM 40 folosind combustibil solid pentru a ajuta desprinderea initiala de la sol, o treapta intai propulsata de un motor tip RS-27A si o treapta a doua propulsata de un motor AJ-10-118K.
Plecata de la baza Vandenberg Air Force din California, pe 6 noiembrie, la ora locala 7:20, racheta a plasat pe orbita noul satelit dupa un zbor de 58 de minute. 
Aceasta a fost a 93-a incercare consecutiva reusita de racheta Delta 2 dupa incidentul din 1997 care a intrerupt seria succeselor (in total lansatorul american ajungand la 146 de zboruri utile din 148 de incercari).

Zborul acesta a fost simbolic marcand si lansarea cu numarul 350 a unei rachete din larga familie Delta ce are in spate o lunga istorie de 50 de ani.
In ciuda acestei istorii, versiunea Delta 2 are un viitor incert. Momentan doar trei zboruri mai sunt contractate: satelitul argentinian SAC-D, proba lunara Grail apartinand Nasa si satelitul meteorologic NPP. Teoretic, la depozitare mai sunt componente suficiente pentru constructia altor 5 rachete, dar deocamdata lor nu li s-a gasit o intrebuintare, piata lansatoarelor medii fiind deja aglomerata de alte rachete de conceptie mai moderna si mai versatile decat Delta 2.
credit ASI

video lansare

articol orginal SpaceAlliance
http://www.spacealliance.ro
Primul portal din Romania dedicat tehnologiilor aerospatiale

s.p.a.c.e

Primul satelit SkyTerra pe orbita

In urma cuu cateva zile, pe 14 noiembrie 2010, la ora 17.29 GMT(12.29 PM EST), a avut loc lansarea, de la cosmodromul din Baikonur(Kazahstan), a unei rachete de tip Proton, destinata sa plaseze pe orbita un nou satelit civil, SkyTerra 1.

Satelitul apartine companiei LightSquared (fosta SkyTerra, fosta Mobile Satellite Ventures) si, impreuna cu un al doilea satelit, SkyTerra 2, care va fi lansat in 2011 tot cu ajutorul unei rachete Proton, are ca scop acoperirea radio a zonei Americii de Nord: Statele Unite, Canada, Mexic si Caraibe, fiind pozitionat pe o orbita geosincrona la 22.300 de mile altitudine si 101.3 grade longitudine vestica.
    Cu ajutorul celor doi sateliti, compania LightSquared, asistata pentru lansare de Boeing Satellite Systems International Inc, International Launch Services Inc, Khrunichev State Research and Production Space Center, va asigura un serviciu de ultima generatie de telefonie mobila (4G), impreuna cu reteaua terestra proprie aflata deja in constructie, incepand cu sfarsitul anului 2016.
    Satelitii vor comunica in spectrul benzilor Ku si L si se incadreaza in tehnologia Boeing 702HP, utilizand o antena civila cu cea mai mare suprafata reflectorizanta utilizata pana acum (diametru de 72 de picioare), pliabila.
    Folosind cele 4 statii de sol construite de Boeing pentru comunicarea cu cei doi sateliti, compania LightSquared are in vedere realizarea unei retele de telefonie care sa asigure o legatura oricarui utilizator, in orice moment, idiferent de zona(urbana sau rurala) sau de conditiile meteo, in speranta de a evita, incepand cu anul 2016, situatii precum cea de la uraganul Katrina, cand tot sistemul de comunicatii de la sol devenise inutilizabil, circumstanta in care nici macar echipele de interventii ale Garzii Nationale nu au putut fi coordonate.
    Satelitul, parte a unui proiect ce se constituie nu ca inovatie stiintifica, ci mai degraba ca necesitate a societatii moderne, este destinat a se mentine in folosinta pe o perioada de cel putin 15 ani, proiectul fiind conceput initial cu perspectiva lansarii ulterioare a unui al treilea satelit, MSV-SA, pentru extinderea retelei si asupra Americii de Sud.

credit LightSquared

video lansare
http://www.spacealliance.ro
Primul portal din Romania dedicat tehnologiilor aerospatiale

s.p.a.c.e

Ariane 5 se apropie de sfarsitul anului 2010 cu o noua lansare reusita

Ultima lansare a lunii noiembrie a avut in prim plan din nou racheta europeana Ariane 5 aflata la al cincilea si penultimul zbor pe anul 2010.
Plecata la ora 18:39 GMT pe 26 noiembrie, de la centrul spatial Kourou din Guiana Franceza complexul ELA3, in zborul cu indicativul V198, racheta europeana a avut din nou rolul unei lansari duale (versiunea ECA)- de aceasta data satelitii aflati la bord fiind Intelsat 17 si Hylas 1.


Intelsat 17 sau IS 17 este cea mai noua platforma geostationara Intelsat urmand sa inlocuiasca vechiul satelit Intelsat 702 (lansat pe 17 iunie 1994) la pozitia orbitala 66 de grade est (undeva deasupra oceanului Indian) de unde va oferi servicii de comunicatie catre clienti din Europa, Africa, Asia sau Orientul Mijlociu.
Noul satelit, cu greutatea de 5540 kg, avand la baza conceptul LS-1300 dezvoltat de Space Systems/Loral, este un satelit de telecomunicatie ce va opera pentru aproximativ 15 ani 28 de transpondere in banda C si 46 de transpondere in banda Ku.
Contractul semnat in august 2008 cu compania americana din Palo Alto, California, prevedea un termen de livrare de aproximativ 2 ani, satelitul fiind de altfel construit la timp, fara alte intarzieri.
Precedentul Intelsat, IS16, despre care am relatat intr-un articol la momentul lansarii fusese construit de un alt mare furnizor al companiei americane – Orbital Sciences Corporation pe platforma Star2. In prezent Intelsat mai are probleme cu unul din satelitii aflati pe orbita- Galaxy 15 despre ale carui defectiuni tehnice am scris recent.

Intelsat este una dintre cele mai mari companii de profil si un pionier in domeniu (trebuie amintit ca in 1965 Intelsat a lansat primul satelit comercial de telecomunicatii din lume) ce furnizeaza inca de la fondarea in anul 1964 servicii prin satelit, incluzand aici telecomunicatii, media - servicii video, de date si de voce in aproximativ 200 de tari, pentru aproximativ 1800 de clienti.
De atunci Intelsat si-a inscris numele de mai multe ori in istorie prin realizarile tehnice- spre exemplu in 1969 cand se stabilea prima transmisie tv directa la nivel global a aselenizarii misiunii Apollo 11 sau in 1974 cand se puneau bazele primei retele internationale de comunicatii digitale prin satelit.

Cu o flota moderna ce numara aproape 50 de sateliti si 8 statii de sol, cu un personal de 1100 de oameni si cu birouri in Brazilia, China, Franta, Germania, India, Singapore, Africa de sud, Emiratele arabe unite, Anglia si Statele Unite, Intelsat a inregistrat incasari de 2.4 miliarde de dolari la sfarsitul anului 2008, consolidandu-si pozitia pe piata telecomunicatiilor globale.

Prin comparatie Hylas 1 este un proiect mai special. Initial trebuia lansat la bordul unei rachete Falcon 9 dar in 2009 intentiile s-au schimbat si un nou contract de lansare a fost semnat cu ArianeSpace. In baza acestui nou contract zborul trebuia sa fie efectuat de noul lansator Soyuz 2-1a dar asa cum aminteam intr-un alt articol, ArianeSpace a intampinat probleme la implementarea sistemelor de sol ale noii rachete (care va zbura in final undeva in prima parte a lui 2011), astfel ca, pentru a pastra termenul stabilit, a mutat lansarea satelitului Hylas 1 pentru racheta Ariane5.

Hylas 1 (sau "Highly Adaptable Satellite") este primul satelit din constelatia Hylas construita de operatorul britanic Avanti Screenmedia Group Plc cu sediul in Londra si va deservi de la pozitia orbitala 33.5 grade vest aproximativ 22 de state central si vest europene (150.000-300.000 de utilizatori) cu intentia de a distribui servicii de internet in banda larga si programe HDTV.

In greutate de 2570 kg la lansare, noul satelit, construit de EADS Astrium pe o platforma I-2000 a agentiei spatiale indiene ISRO, va opera timp de aproximativ 15 ani 6 transpondere in banda Ka si 2 transpondere in banda Ku.
Este vorba despre un satelit stabilizat triaxial cu dimensiunea 4.2 x 2.6 x 2.5 m deservit de 2 panouri solare mobile in tehnologie GaAs masurand 2.54 x 1.53 m si 2 baterii cu capacitatea 32Ah fiecare compusa din 20 de celule.
La bord se afla o antena circulara cu diametrul de 1.6 m operand in banda Ku si 2 antene eliptice 1.6 x 1.35 m operand in banda Ka. Cele doua antene asigura comunicatia cu centrul de control Inmarsat din East London si cu cele doua statii Goonhilly si Land's End.
Caracteristica principala pe care s-a pus accent a fost insa tehnologia GFP (Generic Flexible Payload) in traducere libera flexibilitatea/posibilitatea reconfigurarii electronicii de bord.

Hylas1 este primul parteneriat public privat initiat de ESA care se finalizeaza cu constructia unui satelit si care va fi urmat in urmatorii 2 ani de alte parteneriate similare cu Inmarsat si Hispasat. Vorbind strict financiar contributia ESA a fost de circa 34 de milioane de euro dintr-o suma totala de 120 de milioane de euro cat a costat constructia satelitului.
Este de fapt o concretizare a programului ARTES (Advanced Research in Telecommunication Systems) initiat in urma cu cativa ani de agentia spatiala europeana. Partenerii acestui dialog au fost BNSC (British National Space Centre sau agentia spatiala engleza) si compania comerciala Avanti Communications.
Garantiile oficiale oferite de cele doua institutii publice si lobby-ul facut de compania Avanti au atras in final si alti investitori, estimandu-se ca suma investita in proiect (satelit si aplicatiile/serviciile adiacente) se ridica undeva la 500 de milioane de euro.
Avanti este o companie noua infiintata in 2007, dar care isi propune sa fie foarte dinamica pe sectorul comunicatiilor prin satelit. Dupa ce in anul 2008 a inregistrat un profit net negativ de 1 milion de lire sterline, in anul 2009 a avut un profit pozitiv +1 milion de lire si in sfarsit lansarea cu succes a satelitului Hylas1 s-a resimtit direct la bursa din Londra acolo unde actiunile tranzactionate de firma sunt in crestere, totalul capitalului cotat de brokeri fiind de 604.86 milioane de lire.


Ariane 5 este astazi preferata lansarilor comerciale datorita fiabilitatii demonstrate pe parcursul timpului (din decembrie 2002 atunci cand versiunea ECA a fost introdusa in uz si cand zborul inaugural al acesteia s-a terminat deasemenea cu pierderea satelitilor incarcati la bord -Stentor si Hot Bird 7- racheta are un record impresionant de 36 de zboruri fara greseala).

Ariane 5 are trei versiuni constructive: GS, ES si ECA. Deosebirea majora consta in faptul ca versiunea GS foloseste un motor de tip Vulcain 1 pentru prima treapta in timp ce celelalte doua folosesc motoare de tip Vulcain 2.
Versiunea ECA este singurul lansator comercial capabil sa ridice incarcatura totala de 9.6 tone compusa din 2 platforme diferite (satelitii impreuna cu echipamentul de integrare si protectie aferent).

In lungime de 50.5m si cu o masa totala la desprinderea de la sol de 780 de tone, lansatorul face uz de 2 motoare MPS Europropulsion folosind combustibil solid cu o forta nominala dezvoltata de 5060kN (si un timp de reactie de 130secunde), o treapta cryogenica principala Vulcain2 Snecma cu o forta dezvoltata 1390kN (timp de ardere 540s) si o treapta cryogenica finala ESC-A Astrium Space Transportation propulsata de un motor HM-7B Snecma cu o forta dezvotata de 67kN si un timp de reactie de 945s.

In sfarsit, in varful rachetei este integrata structura interna SYLDA incadrand cei doi sateliti si structura de protectie termica pentru zbor dezvoltata de compania Oerlikon Space.

In 2009, Ariane 5 a reusit 6 zboruri (5 in versiunea ECA si unul in versiunea 5GS) si lansarea a 14 sateliti: Hot Bird 10/NSS-9/Spirale A/Spirale B in februarie 2009, Herschel/Planck in mai 2009, TerreStar-1 in iulie, JCSat 12 / Optus D3 in august, Amazonas 2 / COMSATBw-1 pe 1 octombrie, NSS-12 / Thor-6 pe 29 octombrie si in sfarsit Helios 2B pe 18 decembrie despre majoritatea acestor misiuni SpaceAlliance relatand in articole separate in 2009.

In 2010 toate zborurile efectuate de Ariane5 au fost in versiunea ECA: Astra 3B si ComsatBw 2 in martie, Arabsat 5A si COMS 1 in iunie, Nilesat 201 si RASCOM-QAF 1R in august, Eutelsat W3B si BSat 3b in octombrie si in sfarsit Intelsat 17 si Hylas 1 despre care am scris in acest articol.

Urmatorul zbor al rachetei Ariane5 si ultimul pe 2010, se va produce pe 26 decembrie cand la bord se vor afla satelitii Hispasat 1E si Koreasat 6.

credit ArianeSpace

video lansare

articol original SpaceAlliance
http://www.spacealliance.ro
Primul portal din Romania dedicat tehnologiilor aerospatiale

s.p.a.c.e

Sistemul Glonass a primit o lovitura importanta prin pierderea a 3 sateliti

Ieri 5 decembrie, la ora 10:25 GMT, cosmodromul din Baikonur a fost gazda unei noi lansari pentru racheta Proton. La bord se aflau 3 noi sateliti din constelatia Glonass : Kosmos 2470, 2471 si 2472.

Cei trei, construiti de companiile JSC Information Satellite Systems/Reshetnev si NPO PM pe platforma Uragan-M erau sateliti stabilizati triaxial, cu dimensiuni de 2.4 m x 3.7 m (pana la 7.2 m pentru panourile solare desfacute), in greutate de 1415 kg si cu o durata de viata de 7 ani. Ei trebuiau sa completeze blocul M al sistemului rusesc de navigatie prin satelit, cel care asigura pentru moment baza Glonass inainte de intrarea in operare a noului bloc Uragan-K. Reamintim aici ca prima lansare a blocului K va fi efectuata cu o racheta Soyuz la sfarsitul lunii decembrie.
Zborul, care trebuia sa aiba loc mai devreme a fost amanat datorita unor probleme aparute la sateliti astfel ca lansarea a intarziat pana in decembrie.


Racheta Proton, intrata in operare sub indicativul UR500 si-a facut debutul intr-un zbor din 16 iulie 1965. De atunci a reusit sa efectueze 362 de zboruri cu scenarii dintre cele mai complexe: a fost folosita pentru lansarea misiunilor rusesti interplanetare catre Luna, Marte, Venus si cometa Halley, a transportat incarcaturi catre statiile Mir in trecut si catre ISS azi si nu in ultimul rand a transportat sateliti comerciali si militari pe orbita.
Versiunea Proton M este o racheta de 53 m lungime si cantarind 712 tone in configuratia nominala.
Este echipata cu trei trepte motoare si un sistem de boostere cu lungimea de 42.3 m si diametrul variind intre 4.1m si 7.4 m.
Acestora li se adauga sisteme suplimentare de control al injectiei orbitale, diferite in functie de specificul misiunii. In cazul de fata a fost vorba despre un sistem de tip Blok DM 3 echipat cu un motor RD 58M cu tractiunea de 85 kN.
Prima treapta a rachetei este propulsata de 6 motoare de tip RD 275 cu o forta de 10.5 MN, treapta a doua este alimentata de 4 motoare de tip RD210 cu o forta de 2.3 MN si treapta a treia de un motor de tip RD212 cu o tractiune de 0.6 MN.
In aceasta configuratie racheta este capabila sa ridice pe orbita o incarcatura de 22 tone in cazul unei misiuni LEO sau 6 tone pentru o misiune GTO (orbita de transfer geostationara).

Daca in precedentele zboruri deservind reteaua Glonass s-a folosit configuratia Proton M-Blok DM2 de aceasta data s-a preferat asa cum aminteam mai devreme noua configuratia Blok DM3. Astfel dupa desprinderea de treapta a treia urmau doua activari successive ale ansamblului Blok DM3 care aduceau satelitii in orbita dorita 19100 km altitudine si 64.8 grade inclinatie.

Compania ruseasca Energia, cea care construieste racheta Proton a investit recent o suma mare de bani reusind sa preia, asa dupa cum relatam intr-un alt articol SpaceAlliance, pachetul majoritar al lui SeaLaunch, operatorul care si-a declarat falimentul recent. Exista asadar un motiv strategic pe termen lung pentru imbunatatirea performantelor ansamblului Blok DM in perspectiva unor zboruri comerciale, iar aceasta ocazie de test, finantata cu bani guvernamentali, nu a putut fi ignorata.

Deocamdata nu se stie sigur de ce lansarea a esuat, unele surse vorbind despre o eroare a blocului DM3 care nu ar fi functionat deloc altele despre o eroare software de calcul a injectiei orbitale. Aparent telemetria a fost in regula pana la momentul separarii treptei a treia de ansamblul final, atunci cand incarcatura a deviat de la traiectoria dorita cu aproximativ 8 grade fapt ce a dus la reintrarea rapida in atmosfera si prabusirea celor trei sateliti undeva la 1500 km in nord-vestul insulelor Hawaii.
Cert este ca evenimentul a atras atentia administratiei ruse, presedintele Medvedev cerand o ancheta oficiala asupra cauzelor care au dus la acest accident ce afecteaza destul de serios interesele strategice ale tarii si in perspectiva mai larga asupra cheltuielilor care se fac in programul Glonass.

Ultimul esec al unui lansator Proton data din septembrie 2007 atunci cand prima treapta nu s-a desprins de restul rachetei rezultand in final pierderea incarcaturii- satelitul japonez JCSat 11 al companiei JSAT Corporation.
In martie 2008 un alt satelit de telecomunicatie AMC14 al companiei SES Americom a fost lasat intr-o orbita mai joasa decat cea dorita pentru transferul geostationar. In final satelitul a fost recuperat, reusind sa atinga orbita GEO cu ajutorul motoarelor de la bord.
Dupa cum spuneam acesta a fost zborul cu numarul 362 din istoria rachetei ruse si al 43 –lea incident (incluzand aici esecurile si misiunile subperformate).

Sistemul Glonass ar avea astazi conform informatiilor oficiale 26 sateliti pe orbita. Teoretic numarul este pentru o acoperire completa a teritoriului Federatiei Ruse (minim 18 sateliti) si mai mult pentru extinderea serviciilor la nivel global (unde trebuie sa opereze in 24 de sateliti). Trebuie spus insa ca din acestia 4 sateliti sunt in mentenanta tehnica si 2 sunt deocamdata tinuti ca back-up (toti cu minim 2 ani vechime), deci doar 20 ar fi complet operationali.

Sistemul Glonass ("Globalnaya Navigationnaya Sputnikovaya Sistema" sau "Global Orbiting Navigation Satellite System") a fost pus in functiune pentru prima data in septembrie 1993 cu un grup de 12 sateliti si a ajuns la numarul proiectat de 24 de sateliti pentru o acoperire globala, in decembrie 1995. Totusi datorita problemelor financiare din acea perioada si datorita lipsei unor noi investitii, o parte din sateliti au fost retrasi din activitate, fara a fi inlocuiti.

Sistemul consta din 3 planuri orbitale, separate la 120 de grade si satelitii din acelasi plan orbital separati la 45 de grade. Fiecare satelit efectueaza o orbita circulara la o inaltime de 19100 km si o inclinatie de 64.8 grade si are o perioada orbitala de 11 ore si 15 minute. Satelitii sunt identificati unic de asa numitul 'slot number' : primul plan orbital contine sloturile 1-8, al doilea sloturile 9-16 iar al treilea sloturile 17-24.

Fiecare satelit transmite doua tipuri de semnale unul standard accesibil aplicatiilor comerciale si unul codificat de inalta precizie folosit de aplicatiile militare.
Este vorba de fapt de 25 de canale separate de 0.5625 MHz in asa numitele benzi de frecventa L1: 1602.5625 - 1615.5 MHz si L2: 1240 - 1260 MHz.

Conform informatiilor oficiale, atunci cand sistemul va fi complet, se va ajunge la o eroare maxima de pozitionare de pana la 70 m atat pe orizontala cat si pe verticala, iar eroarea de viteza se va situa la valoarea de 15cm/s (in cazul sistemului civil), eroarea scazand pana la 10-20m in cazul sistemului militar.

Pentru a tine pasul cu evolutia sistemelor concurente de navigatie prin satelit sistemul Glonass urmeaza sa beneficieze de o investitie de 2.6 miliarde de dolari sperandu-se sa se ajunga la nivelul anului 2011 la un numar de 30 sateliti operationali.
Aceasta schimbare de conceptie a sistemului urmeaza unor studii efectuate in 2007, cand s-a decis modificarea numarului de sateliti de la 24 la 30- insemnand astfel 8 sateliti operationali plus 2 de rezerva pentru fiecare plan orbital.
Noua generatie de sateliti Glonass-K care urmeaza sa fie lansati de la sfarsitul lui 2010 beneficiaza de un design imbunatatit care ar trebui sa le mareasca perioada de operare (10 pana la 12 ani) si fiabilitatea, precum si de dimensiuni si greutate mai mica (750 kg) care ar permite inlocuirea lansatorului Proton-M cu Soyuz-2 (si aproape o injumatatire a costului de lansare).

video lansare

articol original SpaceAlliance
http://www.spacealliance.ro
Primul portal din Romania dedicat tehnologiilor aerospatiale

s.p.a.c.e

Ce s-a intamplat cu proba japoneza Akatsuki

Saptamana trecuta o stire a facut ocolul agentiilor de presa din intreaga lume. Japonia a incercat sa inscrie proba sa Akatsuki intr-o orbita de observatie in jurul planetei Venus.
Incercarea a fost insa sortita esecului pentru ca satelitul a scapat de atractia gravitationala ramanand intr-o orbita larga in jurul Soarelui. Vom incerca in acest scurt articol pe baza putinelor informatii care au razbatut de la oficiali sa vedem care ar putea fi explicatiile acestei anomalii.

Pentru inceput cateva detalii despre misiunea japoneza spre Venus.
Satelitul a fost lansat pe 20 mai 2010 de la baza spatiala Tanegashima (intr-o calatorie de circa 482 de milioane de km pana la destinatia sa finala) la bordul unei rachete H II A in zborul cu numarul 17 al acesteia.
In acelasi zbor au mai fost trimise in spatiu alte 5 platforme mai mici cu rolul de a realiza mai multe experimente tehnologice: IKAROS, UNITEC 1, WASEDA-SAT2, KSAT si Negai.
Denumirea initiala Planet-C sau VCO "Venus Climate Experiment" facea referire directa la misiunile exploratorii ale agentiei spatiale nipone, aceasta fiind a 24 –a platforma stiintifica construita de Japonia.
Satelitul de forma unei prisme are dimensiunile 1.04 x 1.45 x 1.4 m, cantareste aproximativ 640 de kg la lansare (din care 320 kg combustibil) si a costat JAXA 25.2 miliarde de yeni (aproximativ 300 de milioane de euro).
La bord se afla 6 experimente stiintifice: UVI ("Ultraviolet Imager"), LAC("Lighting and airglow camera"), IR1("1 µm infrared camera"), IR2 ("2 µm infrared camera"), LIR ("Long wave IR camera") si USO ("Ultra stable oscillator") care impreuna cu modulul DE (Sensor Digital Electronics Unit) ce asigura controlul si procesarea datelor cantaresc 37 de kg din masa totala a satelitului.

Sistemul de putere a fost proiectat sa acopere o suprafata de 2 x 1.4 m2 si sa genereze o valoare nominala de 1200W (cu un minim de 500 W pentru orbita aleasa in jurul lui Venus -minim calculat pentru sfarsitul misiunii atunci cand se preconizeaza degradarea celulelor solare). Satelitul este echipat cu doua panouri solare a caror pozitie poate fi ajustata pe una din axe, permitandu-i sa urmareasca directia Soarelui chiar si in conditiile in care restul platformei ramane pozitionata catre o anumita tinta de observare (suprafata planetei).

Orbita aleasa este una eliptica cu excentricitate mare, satelitul calatorind intre 300 km pentru perigeu si 79.000 km (echivalentul a 13 raze medii venusiene) pentru apogeu, cu o perioada orbitala de 30 de ore. Calatorind in directia vest satelitul va avea pentru 20 de ore din cele 30 ale perioadei orbitale aproximativ aceeasi viteza de deplasare ca si viteza de rotatie a atmosferei, aceasta sincronizare permitand o mai buna observatie a fenomenelor fizice ce au loc acolo.
Pentru comparatie cu planul orbitei lui Venus care este inclinat la 3 grade fata de ecliptic, proba Akatsuki ar trebui sa calatoreasca intr-o orbita cu inclinatia de 172 de grade.

Sistemul de comanda si control al zborului satelitului denumit de niponi AOCU ("attitude and orbit control subsystem with processor") asigura stabilizarea triaxiala cu ajutorul unui sistem de motoare (RCS sau "reaction control system") folosit in conjunctie cu asa numitele "reaction wheels" (RW). Aceste dispozitive de stocare a momentului, 4 in total, sunt de 2 tipuri: unele mai mari capabile sa dezvolte 20Nms si altele mai mici de 4Nms.
Sistemul RCS este compus din 12 motoare monopropelant (N2H4) de corectie a orientarii si un motor bipropelant (N2H4+NTO) de corectie orbitala sau OME ("orbital maneuvering engine"). Pastrarea constanta a presiunii in cele 2 rezervoare de combustibil este asigurata de un sistem de compresoare care pompeaza He dintr-un alt rezervor special in asa fel incat sa compenseze consumul sau efectele obisnuite de compresie/deplasare datorita acceleratiei.
Motoarele obisnuite sunt grupate pe perechi si dezvolta o forta de tractiune de 23N (8 dintre ele) si respectiv 3N (restul 4). Asa cum aminteam mai devreme ele sunt cele care trebuie folosite in operarea nominala pentru micile corectii necesare si pentru descarcarea momentului acumulat in RW.
OME este folosit in principiu doar in 2 situatii pe parcursul vietii satelitului dar el joaca un rol major in succesul misiunii. Prima data asadar el trebuia sa scoata proba japoneza din atractia gravitationala a Pamantului si sa o inscrie intr-o orbita de transfer in jurul lui Venus. A doua oara el trebuia sa inscrie satelitul intr-o orbita eliptica venusiana.

Partea de senzori era alcatuita din IRU ("inertial reference unit with gyro"), 2 camere stelare (STT-"star trackers"),  senzori solari (TSAS si CSAS "sun aspect sensors") si accelerometre (ACM).

Sistemul de control termic a trebuit conceput special pentru conditiile de operare in jurul planetei Venus acolo unde radiatia solara are o valoare dubla fata de cea inregistrata in jurul Pamantului, astfel ca in ciuda izolarii cu MLI ("multi layer insulation") se asteapta ca aproximativ 140 W/m2 din energia solara sa reuseasca sa depaseasca aceasta bariera si sa treaca in interiorul satelitului. In plus electronica interioara are o disipatie de 500 W iar acesteia i se adauga disipatia venita de la optica instrumentatiei stiintifice (1000W in conditii de functionare nominala).
Din aceasta cauza izolatia pasiva nu a fost suficienta fiind necesara montarea de panouri disipative. Mai mult o problema majora a ramas distributia neuniforma de temperatura interna pentru ca satelitul are zone unde temperatura trebuie mentinuta la 20 C (electronica de bord) si zone unde ea trebuie mentinuta la 0 C (zona opticii).
Separat exista posibilitatea incalzirii (cu ajutorul unui sistem de termistori cu capacitatea maxima de 300W) a zonelor interne care sunt predispuse unor temperature scazute.

Comunicatia cu Pamantul se face in banda X la o frecventa a transponderelor de 8GHz si la o putere de transmisie de 20W. Trei tipuri de antene sunt instalate la bord: 1 HGA ("high gain antenna"), 2 MGA ("medium gain antenna") si 2 LGA ("low gain antenna").
HGA de forma circulara cu diametrul de 1.6 m are un castig de +37dBi asigurand transmisia datelor stiintifice spre statiile de sol la o rata ce variaza intre 4kbps la distanta de 1.5 AU, 8kbps la 1.1 AU, 16 kbps la 0.7 AU si 32 kbps la 0.5 AU.
MGA de tipul "horn antenna" este montata pe un panou ce permite rotatia la 180 de grade, are un castig de +14 dBi si se foloseste pentru transmisia telemetriei "housekeeping" (cea care include datele esentiale privind statusul electronicii de bord a satelitului) atunci cand proba executa misiuni de observatie si HGA nu mai este orientata spre Pamant. Ratele de transmisie au fost calculate pentru valori peste 6bps (la o distanta de 1.7 AU).
LGA este o antena cu acoperire larga si care nu necesita o pozitionare precisa pentru preluarea semnalului. Cele 2 sunt montate in tandem in directia +x/-x  asigurand astfel acoperire sferica. LGA este folosita pentru receptia telecomenzilor transmise de statia de sol.
Pentru operarea nominala 2 statii de sol japoneze au fost desemnate sa comunice cu satelitul-Uchinoura si Usuda, dar exista si suportul DSN ("deep space network") prin Goldstone, Canberra sau Madrid in caz de urgenta.

Cateva cuvinte si despre instrumentatia stiintifica.
IR1 a fost proiectata sa studieze miscarea norilor in atmosfera joasa venusiana, distributia vaporilor, compozitia minerala a solului si existenta activitatii vulcanice. In greutate de 6.7 kg, are ca o optica cu camp vizual de 12 grade si un senzor central-detector Si de tip CSD/CCD (charge sweeping device/charge coupled device) 1024 x 1024 pixeli. Este capabila sa scaneze Venus la 3 lungimi de unda diferite: 1.01µm, 0.97 µm si 0.9 µm.

IR2 poate penetra norii planetei studiind fizica acestora, concentratia si marimea particulelor care le compun, distributia de CO si fenomenele ce conduc la circulatia din atmosfera joasa. Un rol secundar consta in studierea (pe parcursul calatoriei de la Pamant la Venus) a norilor de praf interplanetari pe baza emisiei de lumina ce le strabate.
In greutate de 18 kg instrumentul, cu un camp vizual de 12 grade, are un detector CSD/CCD de tip PtSi si poate scana la 4 lungimi de unda diferite: 1.735, 2.26, 2.32 si 1.65 µm.

LIR (long wave infrared camera) este destinata studiului miscarii si curentului de convectie, distributiei si vitezei vantului la nivelul de deasupra norilor pe baza imaginilor realizate la lungimea de unda de 10µm. Este de fapt un bolometru cu camp vizual de 12 grade si un senzor de 320 x 240 pixeli, in greutate de 3.3 kg.

UVI (ultraviolet imager) capteaza radiatia ultravioleta si din variatia acesteia poate observa nivelul de SO2 care apare in formarea norilor sau alte substante ce se regasesc in compozitia acestora si care absorb radiatia. Pe baza acestora se poate realiza o diagrama a vitezei vantului deasupra norilor respectivi. UVI, in greutate de 4.1 kg, are o optica de 12 grade camp vizual si un senzor CCD pe baza de Si cu 1024 x 1024 pixeli, putand scana la lungimile de unda 283 si 365 nm.

LAC (lightening and airglow camera) cantareste 2.3 kg, are un camp vizual de 16 grade si lucreaza la 4 lungimi de unda distincte: 777.4, 480-650, 557.7 si 545 nm. Este proiectata pentru studiul fenomenului numit generic "airglow" adica emisia luminoasa a oxigenului din partea superioara a atmosferei si pentru studiul descarcarilor electrice ce au loc pe planeta.

USO (ultra stable oscillator), in greutate de 2 kg, va realiza observatii privind transmisia undelor radio in atmosfera venusiana, distributia de temperaturi in functie de altitudine si densitatea electronilor.
Prin emisia de unde radio la frecventele de 8.4 GHz statiile de sol vor masura schimbarea frecventei undelor receptionate si modificarea intensitatii semnalului radio, dupa trecerea prin atmosfera lui Venus.

Ce este asadar asa de special la vecinul nostru Venus incat a atras atentia oamenilor de stiinta?
Venus, cea mai apropiata planeta a noastra si cu o marime similara (cu o raza medie de 0.949 din raza terestra), este o sursa foarte buna pentru intelegerea procesului care a condus la formarea Pamantului si a conditiilor sale naturale.
Atmosfera sa este una extrem de densa, cu o presiune de aproximativ 93 bar, in mare parte formata din CO2 ce induce un efect de incalzire a suprafetei planetei de tip 'greenhouse' cu temperaturi de pana la 740K si cu nori de mare altitudine formati din H2SO4-H2O.
Venus se afla la o distanta de 0.7 AU de Soare si executa o orbita completa in 224.65 zile. Miscarea sa de rotatie in jurul axei proprii este cea mai scazuta dintre toate planetele avand o valoare de 6.5 km/h la nivelul ecuatorului (fata de 1670 km/h in cazul Pamantului) si cu o perioada de 243 de zile. Cu toate acestea, straturile superioare ale atmosferei se deplaseaza la viteze mult mai mari de ordinul a 360 km/ora dand nastere unor uragane foarte puternice. In paralel s-a constat existenta a doua vartejuri de mari dimensiuni care se deplaseaza pe verticala deasupra polilor planetei intr-o miscare cu o periodicitate de aproximativ 3 zile.
In ciuda explorarilor precedente circulatia atmosferica si fenomenele meteorologice sau de dinamica a fluidelor care sustin aceste mecanisme sunt inca lucruri care nu s-au elucidat drept urmare exista inca loc pentru descoperiri majore in aceasta directie.
Un alt obiectiv care a trezit interesul oamenilor de stiinta este explorarea suprafetei venusiene in special a compozitiei solului si a fenomenelor vulcanice care acopera mare parte din planeta.

Pana acum mai multe misiuni au explorat planeta Venus: Venera, Mariner, Pioneer Venus, Vega, Magellan si mergand pana la Venus Express misiunea apartinand ESA si care este momentan singurul satelit activ la aceasta locatie.
Deasemenea pe viitor marile agentii spatiale si-au pastrat interesul pentru Venus, atat ESA (prin BepiColombo care urmeaza sa fie lansat in 2014 si care in drumul sau spre Mercur va face observatii si asupra lui Venus), cat si NASA (care isi propune prin programul New Frontiers sa trimita chiar un lander la suprafata) si Roscosmos (care va lansa in jurul lui 2016 o noua misiune Venera cu indicativul Venera D).

Primul program a fost initiat de URSS in februarie 1961 atunci cand s-a lansat misiunea Venera 1 cu scopul de a intra intr-o orbita de coliziune cu Venus. Cateva zile mai tarziu satelitul a fost declarat pierdut din punct de vedere al comunicatiei iar masuratorile au aratat ca a ratat de putin tinta trecand la 100.000km de Venus.
URSS nu s-a oprit aici si a continuat explorarea cu Venera 3 in 1966 (marcand primul obiect uman care a traversat atmosfera unei planete si s-a prabusit pe suprafata ei), Venera 4 in octombrie 1967, Venera 5 si 6 in 1969, Venera 7 in 1970 care a supravietuit impactului cu solul trimitand primele date de la suprafata planetei, Venera 8, 9 si 10 care au transmis si primele imagini, Venera 11 si 12 care au facut primele masuratori cu privire la furtunile venusiene, Venera 13 si 14 care au relaizat primele investigatii asupra solului si care au transmis primele imagini color, Venera 15 si 16 care au folosit pentru prima data tehnologia SAR (synthetic aperture radar) pentru realizarea unor harti ale planetei.
Misiunile Venera au fost continuate in 1985 atunci cand cei 2 sateliti din programul Vega si-au concentrat atentia si asupra atmosferei lui Venus.

De partea cealalta, NASA a inceput explorarile in cadrul programului Mariner si la un moment dat chiar s-a discutat despre o misiune Apollo cu echipaj uman. Dupa pierderea primei probe Mariner 1, cea de a doua-Mariner 2 a reusit sa observe de la o distanta de aproximativ 34000 km conditiile fizice de pe Venus, urmata de Mariner 5 in 1967 care s-a apropiat la o distanta de 4000 km si de Mariner 10 in 1974.
Investigatiile au continuat cu Pioneer Venus un proiect complex care a inclus satelitul propriu zis (cel care a ramas pe orbita intre 1978 si 1992) si 4 probe speciale care au cules informatii din atmosfera.
In 1989 NASA trimitea in spatiu sonda Magellan cea care in cei 4.5 ani de operare in jurul lui Venus a reusit cu ajutorul radarului de la bord sa scaneze 98% din suprafata si sa intocmeasca cea mai completa harta.

Episodic si alti sateliti au realizat observatii asupra lui Venus : Galileo, Cassini sau Messenger.

Totusi la momentul acesta, asa cum aminteam, singurul satelit activ in jurul planetei este Venus Express apartinand ESA. VEX a fost lansat in noiembrie 2005 si a ajuns in orbita dorita (89.99 grade inclinatie x 24 ore perioada orbitala) in aprilie 2006.
Este un satelit de 1270 kg (din care 570 kg combustibil) echipat cu urmatoarele instrumente : VMC (Venus monitoring camera), ASPERA (analyser of space plasma and energetic atoms), PFS (planetary Fourier spectrometer), VIRTIS (visible/ultraviolet/near infrared mapping spectrometer), MAG (Venus Express magnetometer), VeRa (Venus radio science experiment) SPICAV/SOIR (ultraviolet and infrared atmospheric spectrometer).
Teoretic din punct de vedere stiintific ar fi trebuit sa fie complementar solutiei alese de japonezi astfel ca noile date stiintifice culese de JAXA ar fi trebuit sa completeze observatiile realizate de VEX.

http://www.spacealliance.ro
Primul portal din Romania dedicat tehnologiilor aerospatiale

s.p.a.c.e


Ce s-a intamplat asadar cu sonda japoneza ? Pe 6 decembrie Akatsuki a inceput manevrele de inscriere in orbita lui Venus. Satelitul avea incarcata la bord secventa de comenzi necesara acestei manevre care de altfel s-a desfasurat autonom interventia inginerilor de pe Pamant nefiind posibila datorita faptului ca reintrarea s-a facut pe partea nevizibila.
In general intrarea intr-o atmosfera densa de tipul celei venusiene si inscrierea in orbita se poate face in 2 feluri : fie printr-o manevra masiva, fie printr-o succesiune de manevre mai mici, ambele solutii avand avantaje si dezavantaje.
In cazul satelitului japonez s-a optat pentru prima varianta, motorul principal OME fiind pornit la 23:49 GMT si urmand sa activeze pentru 12 minute, cu o pauza de comunicatie de 22 minute (alte doua manevre mai mici, pe 11 si 13 decembrie ar fi trebuit sa faca ultimele corectii orbitale).
Din pacate statiile de sol au reluat legatura cu intarziere, abia dupa 90 de minute la 01 :28 GMT atunci cand s-a constatat si esecul manevrei de insertie orbitala, satelitul fiind regasit in 'safe mode' si cu telemetrie la rata redusa via LGA.
Din analiza datelor colectate de memoria interna s-a constatat ca motorul principal a functionat doar pentru 152 s in acest interval acceleratia a scazut treptat in paralel cu scaderea presiunii rezervorului de combustibil. In intervalul 152-158 s acceleratia a scazut brusc de la 0.8 la 0.5, iar satelitul si-a pierdut stabilizarea rotindu-se cu 42 de grade.
Imediat sistemul AOCS a decuplat orientarea pe baza RCS comandand inchiderea valvelor de alimentare cu combustibil si a comutat pe orientarea pe baza de RWL.
Din pacate datorita rotatiei accentuate induse dinainte si datorita faptului ca RWL au un moment limitat, satelitul nu s-a putut stabiliza si a retrogradat autonom in modul safe mode la momentul 375s.
Inginerii fac in continuare investigatii. S-ar  parea ca miscarea de rotatie necontrolata a fost indusa de o defectiune a motorului. OME are un ajutaj special conceput din materiale compozite si dupa primele informatii acesta arata avariat. Initial s-a vorbit despre posibilitatea lovirii acestui ajutaj de catre un mic reziduu spatial dar probabilitatea este mica.
Ulterior s-a facut legatura intre scaderea presiunii in rezervor si OME. Astfel din cauza alimentarii neconstante, functionarea motorului a fost intermitenta si impreuna cu incalzirea indusa de intrarea in atmosfera a condus la un stres termic ce a suprasolicitat ajutajul ducand la spargerea lui. Cand acest lucru s-a intamplat, jetul motorului a fost brusc directionat pe o alta rezultanta, inducand o perturbatie majora si pierzandu-se orientarea. Pana la urma cauza primordiala a acestei anomalii ar putea fi o supapa defecta a instalatiei de presurizare cu He sau si mai rau o conducta de alimentare care s-ar fi putut sparge. O astfel de defectiune nu ar fi o noutate pentru JAXA care ar inregistra astfel un scor negativ in domeniul tehnologiei de propulsie.   

Acesta este al doilea esec al agentiei nipone JAXA dupa sonda Nozomi care avea ca destinatie planeta Marte. Prima incercare de insertie orbitala din 1999 a esuat din cauza unei valve defecte sonda ramanand intr-o orbita larga in jurul Soarelui. A doua incercare ar fi trebuit sa se produca in 2003 dar in 2002 o eruptie solara a afectat major echipamentele de bord si a anulat orice posibilitate de a efectua aceasta manevra.

Probleme majore datorita sistemului de propulsie s-au inregistrat deasemenea si la sonda Hayabusa, succesul manevrelor orbitale realizate pe asteroidul Itokawa fiind un subiect de dezbatere pana in ultimul moment cand au fost prelevate probele continute de capsula colectoare.

JAXA nu are insa de ales si va trebui ca si in cazul satelitilor mentionati mai devreme, sa mearga inainte si sa faca toate eforturile pentru recuperarea misiunii. In fond, satelitul, chiar daca nu a putut fi inscris in jurul lui Venus va putea fi folosit pentru alte experimente si pentru acumularea de experienta vitala pentru viitor- dupa acelasi principiu in care lectiile invatate cu Nozomi au fost folosite pentru aducerea inapoi pe Pamant a lui Hayabusa.
Ramane totusi in discutie cat de grea daca nu imposibila va fi o viitoare manevra de insertie a lui Akatsuki inapoi in jurul lui Venus. In ciuda faptului ca la bord se afla suficient combustibil, chiar in ipostaza remedierii valvei defecte, ramane suspiciunea asupra motorului OME cea care va trebui clarificata in zilele urmatoare prin scurte manevre orbitale si monitorizarea performantelor acestora. In cazul unui ajutaj spart, JAXA va avea o misiune aproape imposibila pentru calcularea insertiei orbitale atunci cand se cere o directie foarte precisa pentru propulsie. Singura sansa ar fi daca intre timp spartura ajutajului s-a accentuat si daca acest fenomen a dus la desprinderea lui completa de ansamblul motor –in acest caz chiar daca vorbim de o scadere a tractiunii, cel putin ar fi vorba de posibilitatea pastrarii satelitului in pozitia dorita.
In plus, avand in vedere orbita curenta in care s-a inscris satelitul si care il va aduce in pozitia cea mai favorabila/apropiata de Venus undeva in decembrie 2016-ianuarie 2017 se pune problema cat de mult vor rezista bateriile, panourile solare si in general restul electronicii avand in vedere ca au fost proiectate pentru o durata de viata de 2 ani si oricum nu pentru conditiile unei orbite de acest gen.

credit JAXA

video lansare

video misiune

articol original SpaceAlliance
http://www.spacealliance.ro
Primul portal din Romania dedicat tehnologiilor aerospatiale

s.p.a.c.e

China stabileste un nou record de lansari anuale

Vineri 17 decembrie China a reusit a 15-a lansarea a anului 2010 si ultima de altfel, marcand si un record absolut in istoria spatiala a tarii prin depasirea celor 11 lansari din 2008. Plecat la ora 20:20 GMT la bordul unei rachete Long March 3A de la baza spatiala Xichang un nou satelit de tip Beidou s-a alaturat celorlalte 4 platforme lansate anul acesta.

Noul satelit face parte din programul chinez de pozitionare globala Beidou (in traducere in limba engleza "Big Dipper") redenumit CNSS sau Compass Navigation Satellite System, mai exact a doua generatie Beidou 2 care doreste sa asigure independenta tarii fata de sistemele echivalente ale concurentei: GPS-ul American, Galileo- sistemul european, Glonass- sistemul rusesc si nu in ultimul rand IRNSS programul Indian (Indian Regional Navigational Satellite System).

Interesul Chinei fata de tehnologia de navigatie si pozitionare cu ajutorul satelitilor a aparut pentru prima data undeva la sfarsitul anilor 60. Urmand exemplul sistemului American GPS, la mijlocul anilor 80 China reusea dezvoltarea unui concept de navigatie regionala numit "Twin Star" si care a fost mai apoi testat practic in zbor pe doua platforme de telecomunicatie DFH-2A in anul 1989.

Testul a aratat ca precizia sistemului se apropia de precizia serviciului public a sistemului American GPS fapt care a mobilizat autoritatile chineze sa deblocheze noi fonduri pentru cercetare si dezvoltare.

Prima generatie Beidou a cuprins satelitii Beidou 1A lansat pe 30 octombrie 2000, Beidou 1B lansat pe 20 decembrie 2000, Beidou 1C lansat pe 24 mai 2003 si Beidou 1D lansat pe 2 februarie 2007. Dupa lansarea celui de al treilea satelit, sistemul a devenit operational la inceputul anului 2004, facand din China cea de a treia tara din lume avand propriul sistem de pozitonare prin satelit. Sistemul de referinta folosit era Beijing 1954 cu timpul aliniat dupa ora Beijingului.

Primii doi sateliti au fost plasati la pozitia orbitala 80 de grade est si respectiv 140 de grade est. Al treilea si al patrulea satelit constituiti ca o rezerva au fost instalati la 110.5 grade est respectiv 58.7 grade est (acesta din urma recuperat dupa o problema majora atunci cand dupa lansare panourile solare nu au putut fi desfacute decat cu mari eforturi din partea operatorilor de la sol).

In aceasta configuratie Beidou 1 reusea sa acopere regiunea intre 70-140 de grade est longitudine si 5-55 grade nord longitudine si avea o precizie de 100 m folosind doar cei doi sateliti principali, acuratete care putea urca pana la 20 m cand se facea uz de toti cei 4 sateliti si de statiile de sol. In total 150 de utilizatori puteau fi deserviti simultan.

Principiul de functionare presupunea asa numita tehnica "dual way transmission", un sistem oarecum complicat: terminalele de la sol receptioneaza semnalul unuia dintre cei doi sateliti, apoi raspund transmitand inapoi un semnal catre ambii sateliti. Acest semnal este transmis mai departe catre statia de sol care pe baza diferentei de timp intre cele doua semnale poate calcula pozitia in plan a terminalului de sol. Prin compararea acestei pozitii cu o baza de date tridimensionala ingloband harti teritoriale amanuntite ale regiunilor chineze se poate determina pozitia in spatiu. Aceasta pozitie este transmisa pe urma de statia de sol inapoi catre satelit iar acesta o transmite incriptat catre terminalul de sol, operatorul acestuia primind coordonatele spatiale.
In paralel utilizatorii sistemului pot transmite mesage text incriptate catre statia de sol.

Cum se poate observa sistemul era unul destul de primitiv avand multe inconveniente: limitarea numarului de utilizatori, necesitatea folosirii unor antene de putere mare pentru transmisia semnalului terminalului catre satelit (si implicit de dimensiuni mari), si nu in ultimul rand riscul implicarii active a unei statii de sol pentru buna functionare (spre exemplu in caz de conflict militar aceasta fiind expusa).

Generatia a doua cuprinde platformele Beidou2 M1 lansat pe 13 aprilie 2007, Beidou I1 lansat pe 31 iulie 2010,Beidou G1 lansat pe 16 ianuarie 2010, Beidou G2 lansat pe 14 aprilie 2009, Beidou G3 lansat pe 2 iunie 2010 si Beidou G4 lansat pe 31 octombrie 2010.

Constelatia Compass va cuprinde in final pana in 2020, 35 de sateliti intr-o arhitectura unica ce combina 5 sateliti geostationari si 30 de sateliti orbitand Pamantul in orbita medie grupati in 3 planuri orbitale.
Spre exemplu primul satelit MEO respectiv BD2 M1 a fost plasat pe o orbita eliptica circularizata cu apogeul la 21545 km, perigeul la 21519 km si o inclinatie de 55.26 grade.
Satelitii IGSO (inclined geostationary orbit) au o orbita 35652 x 35959 km x 55° in timp ce geostationarii simpli (G) au inclinatie orbitala nula.

Semnalele transmise vor fi in 4 bande de frecvente: 1195.14-1219.14Mhz, 1256.52-1280.52Mhz, 1559.05-1563.15Mhz si 1587.69-1591.79Mhz unele din ele suprapuse peste semnalele GPS si Galileo. Cum legislatia internationala reglementata de ITU (International Telecomunication Union) prevede ca primul operator care va emite in banda respectiva va avea prioritate va fi interesant de urmarit daca chinezii vor reusi sa ocupe frecventele inaintea sistemului european Galileo. In orice caz vor trebui facute teste suplimentare care sa dovedeasca ca cele trei sisteme functionand in paralel nu vor interfera semnalele transmise.

Satelitii Beidou2 sunt bazati pe platforma DFH 3 (Dong Fang Hong), au dimensiunile 2.2 x 1.72 x 2.0 m, cu o anvergura a panourilor solare de 18.1 m si cantaresc 2200 kg din care 1100 kg combustibil. Durata de viata estimata initial la 5 ani pentru satelitii comerciali, a fost acum extinsa la 8 ani pentru variantele militare.

DFH 3 este o platforma derivata din varianta americana GE Astro Space 5000 (in speciala partea de control de atitudine) tehnologie suplimentara fiind furnizata si de firma Daimler Benz Aerospace AG (in cazul componentelor de comunicatie si a mecanismului de desfacere a panourilor solare).
BD2 este stabilizat triaxial cu ajutorul unui sistem de propulsie cu combustibil lichid avand un motor principal de tip FY 25 pentru manevre orbitale si mentinerea orientarii catre statia de sol. Tehnologia respectiva a fost initial importata de China de la firma germana MBB cu care s-a stabilit un parteneriat commercial, fiind mai apoi extinsa de specialistii chinezi.
Sistemul de putere furnizeaza pana la 1700 W in current continuu. Platforma poate integra instrumente cantarind pana la 170 kg si avand un consum de pana la 900 W.

In prima faza acoperirea sistemului se va limita doar la teritoriul chinez si tarile invecinate urmand ca mai tarziu serviciul sa se extinda la nivel global.
Ca si restul sistemelor de navigatie prin satelit Compass va avea doua componente- una civila cu o acuratete de pozitionare de 10 m, de viteza de 0.2 m/s si de timp de 50 ns si una pentru aplicatii militare mult mai precisa.

Credit CNSA

video lansare

articol original SpaceAlliance


http://www.spacealliance.ro
Primul portal din Romania dedicat tehnologiilor aerospatiale

s.p.a.c.e

Cum s-a sfarsit anul spatial 2010- partea intai

Pe 25 decembrie India prin agentia sa spatiala ISRO a incercat sa plaseze pe o orbita geostationara un nou satelit de telecomunicatii. GSAT-5P urma sa intre in operare pentru aproximativ 14 ani in locul mai vechiului INSAT-3E (ce fusese lansat in februarie 2003) la pozitia orbitala 55 de grade est.
Zborul a fost insa unul extrem de scurt sfarsit prin pierderea rachetei si a incarcaturii.

In acest articol vom incerca sa facem un scurt sumar al sfarsitului de an spatial 2010 trecand in revista evenimentele majore care au marcat ultimele zile.

Pe 25 decembrie India prin agentia sa spatiala ISRO a incercat sa plaseze pe o orbita geostationara un nou satelit de telecomunicatii. GSAT-5P urma sa intre in operare pentru aproximativ 14 ani in locul mai vechiului INSAT-3E (ce fusese lansat in februarie 2003) la pozitia orbitala 55 de grade est.
In greutate de 2310 kg, din care 1335 kg combustibil, satelitul -construit pe o platforma I-2K- era echipat cu 24 transpondere pentru configuratia nominala si inca 12 transpondere suplimentare, toate functionand in banda C. Satelitul era deservit de 2 panouri solare ce generau minim 2600 W suficient pentru consumul transponderelor estimat la 1700 W.
Daca in lansarea lui INSAT-3E ISRO apelase la serviciile rachetei Ariane 5, de aceasta data s-a dorit lansarea la bordul unei rachete de provenienta indigena GSLV Mark 1 care ar fi trebuit sa lase satelitul intr-o orbita de transfer geostationara GTO de unde motorul de corectie orbitala ce dezvolta o forta de tractiune de 440 N ar fi preluat sarcina circularizarii traiectoriei si scaderii inclinatiei planului orbital.

Zborul de pe 25 decembrie 2010 a fost insa unul extrem de scurt sfarsit prin pierderea rachetei si a incarcaturii. Conform comisiei care a investigat cauzele accidentului 10 din conectorii ce asigurau transmisia comenzilor de la calculatorul de bord situat in partea superioara a corpului rachetei la electronica ce controleaza cele patru boostere au cedat fie din cauza vibratiilor sau presiunii dinamice induse de acceleratie, cel mai probabil in urma unor defecte de fabricatie.
Zborul a decurs normal pana la T0+47.5 s, dar la momentul T0+47.8 telemetria de bord a aratat primele erori si in scurt timp, sistemul de boostere care asigura ascensiunea in primele 2 minute si jumatate dupa desprinderea de la sol, lipsit de comenzile de orientare si-a pierdut stabilitatea si a sfarsit prin a pune racheta intr-un unghi de atac foarte mare si implicit a supus structura unui stres dinamic mult peste valorile admise. La T0+53.8 s datorita solicitarilor la care a fost supus, corpul rachetei s-a rupt, sfarsind intr-o minge de foc ce a captat atentia camerelor tv prezente la eveniment. Ca sa evite orice fel de probleme, la T0+64 s inginerii de zbor indieni au comandat o explozie controlata si distrugerea rachetei.
Ramane de vazut care vor fi concluziile finale ale anchetei oficiale si ce recomandari vor fi facute pentru evitarea repetarii unui nou accident, dar ISRO este acum sub presiune fiind la al doilea incident in 2010.


GSLV sau Geosynchronous Satellite Launch Vehicle este o racheta cu o masa de 402 tone, beneficiind de o constructie in 3 trepte ce combina combustibil solid si lichid. Este in serviciu din anul 2001, cu 7 lansari la activ (6 sub indicativul Mark 1 si 1 sub indicativul Mark 2) dintre care 4 au fost reusite.
Dintre lansarile Mark 1 una a esuat din cauza unei defectiuni de fabricatie a unei componente (trebuie amintit de esecul complet din iulie 2007 atunci cand s-a pierdut satelitul Insat 4C) iar alta a fost un semiesec (in septembrie 2007 atunci cand datorita unei nefunctionari in totalitate a ultimei trepte satelitul Insat 4CR a fost pus intr-o orbita mai joasa decat cea dorita -dar mutat mai tarziu prin propriile motoare pe orbita geostationara dorita).
Deasemenea, pe 15 aprilie 2010 zborul de test al versiunii noi Mark 2, lansat de la centrul spatial Satish Dhawan Space Center din Sriharikota a esuat dupa ce treapta a treia a rachetei a deviat de la traiectoria dorita in urma defectiunii unei pompe de alimentare cu combustibil.


GSLV Mark 1 are o capacitate de transport de 5000kg pentru o orbita joasa (LEO) si de respectiv 2200kg pentru o orbita de transfer geostationara (GTO).
Succesoarea din aceasta serie este racheta Mark 2 care era asteptata sa intre in functiune pentru lansari comerciale undeva in 2011, dar care iata a fost amanata datorita dificultatilor tehnice intampinate.

Aceasta este o generatie complet noua, care pe langa faptul ca va extinde posibillitatile actualei GSLV va oferi deasemenea o injumatatire a costului de lansare. In plus daca rezultatele obtinute vor fi satifacatoare versiunea Mark3-produsul matur al seriei, va oferi suportul tehnic al programului de zbor in spatiu cu echipaj uman, pe care India va incerca sa il perfectioneze incepand cu anul 2015, noua racheta urmand sa stea la baza viitoarelor lansari. Pentru consecventa, trebuie amintit ca acest program a inceput in anul 2007 cu zborul asa numitei Space Recovery Capsule, o capsula de 550kg din care va fi derivat viitorul vehicul orbital ce va fi capabil sa transporte 2 astronauti pe o orbita LEO cu altitudinea de 400km. Intregul program va costa India in jur de 2.2 miliarde de dolari.

Ce este asadar nou la aceasta versiune GSLV? India are de ceva vreme un parteneriat extins cu Rusia care ar trebui sa ii asigure suportul pentru intrarea in randul natiunilor capabile sa trimita astronauti in spatiu. Acordul a fost semnat cu Roskosmos in decembrie 2008 cu ocazia vizitei lui Medvedev in India si continua traditia cooperarii bilaterale incepute in 1984 cu zborul primului astronaut indian (la bordul capsulei spatiale Salyut). Pe langa sprijinul logistic pe care se spera sa se obtina in urma acestui acord, un alt zbor de pregatire al unui astronaut indian se va desfasura la bordul unei misiuni Soyuz in 2013.
Colaborarea nu se opreste insa aici ci s-a materializat pana acum si prin sprijin tehnic pentru motoarele rachetelor indiene-vorbim acum in principal de treapta a treia a rachetei GSLV.

Aceasta, un motor de tip -KVD-1M, furnizata pana acum de Rusia de la racheta Proton, va fi inlocuita cu un motor de constructie proprie cryogenic (CS).

Vechiul motor rusesc functiona pe baza de oxigen si hidrogen lichid si a fost vandut la inceputul anilor 90, imediat dupa destramarea URSS, in numar de 7 bucati catre India dintre care cum spuneam 6 au zburat deja (si numai unul singur a ramas in stoc ca rezerva pana la intrarea in functiune a noului motor indian). Dupa 1990, datorita regulatiilor de transfer de tehnologie care au aparut pe plan mondial India a fost fortata sa ia decizia dezvoltarii unui motor indigen, nemaiputand cumpara componente rusesti. Dezvoltarea acestuia in laboratoare a durat insa mai mult de 18 ani.

Motoarele criogenice sunt mult mai eficiente decat solutiile conventionale dar pe de alta parte implica solutii de proiectare si constructie complexe datorita temperaturilor scazute pe care le implica si stresului termic si structural asupra componentelor.
Separat de inlocuirea motorului treptei trei vor aparea probabil mici modificari structurale si la treptele inferioare ale lansatorului pentru imbunatatirea performantelor lor.

In paralel cu dezvoltarea lui Mark 2 vor continua eforturile pentru versiunea Mark3-care ar trebui sa intre in operare in 2012 si care va inlocui cele 4 boostere de start cu altele 2 mai mari, va introduce un nou motor pe baza de combustibil lichid pentru prima treapta, un motor restartabil pentru treapta a doua si va imbunatati performantele motorului cryogenic testat pe Mark 2.


Momentan India detine separat de GSLV si lansatorul PSLV sau Polar Satellite Launch Vehicle -o racheta de 294 tone, cu patru trepte ce combina combustibil lichid si solid si este capabila sa lanseze o incarcatura de 3200kg intr-o orbita joasa (LEO) sau 1600kg intr-o orbita sun-synchronous (SSO). Din aprilie 2008 aceasta detine si recordul in materie de lansari simultane- cu 10 sateliti lansati in acelasi timp.

credit ISRO

video lansare

articol original SpaceAlliance

http://www.spacealliance.ro
Primul portal din Romania dedicat tehnologiilor aerospatiale

s.p.a.c.e

Cum s-a sfarsit anul spatial 2010- partea a doua

Compania ILS (International Launch Services) cu sediul in Virginia, SUA, si al carei actionar majoritar este compania ruseasca Khrunichev Space Center-constructorul rus al rachetei Proton, cea care are drepturi de exclusivitate pentru comercializarea serviciilor de transport catre operatori de sateliti comerciali din intreaga lume- a efectuat la sfarsitul lui decembrie ultimul sau zbor pe anul 2010.

Lansarea a avut loc de la cosmodromul Baikonur duminica 26 decembrie 2010 la ora 21 :51 GMT. Separarea de racheta purtatoare s-a produs 9 ore mai tarziu la 07 :03 GMT atunci cand statiile de sol au receptionat primul semnal al satelitului ramas intr-o orbita intermediara de transfer geostationar (35888 km x 3712 km x 24.6 grade).
Satelitul isi va corecta orbita cu ajutorul motoarelor de bord pentru a reduce inclinatia planului orbital si a creste inaltimea perigeului pana la obtinerea unei traiectorii circulare apoi va fi plasat la slotul orbital 9 grade est acolo unde pana in mai 2011 (cand este preconizata trecerea lui in operare efectiva) va fi supus unor teste amanuntite.

Aceasta a fost a 12-a lansare a unei rachete Proton in 2010 si a 64-a utilizare a acesteia de catre ILS. Precedentele lansari comerciale fusesera efectuate pe 14 octombrie si 14 noiembrie cu satelitii XM 5 si SkyTerra 1.
Lansarea a fost amanata cu o saptamana pentru a astepta primele rezultate ale investigatiei oficiale dupa ce pe 5 decembrie, versiunea militara a rachetei Proton folosita de agentia spatiala rusa Roscosmos a esuat sa trimita pe orbita o incarcatura formata din 3 sateliti ai sistemului de pozitionare Glonass.

Racheta Proton, intrata in operare sub indicativul UR500 si-a facut debutul intr-un zbor din 16 iulie 1965. De atunci a reusit sa efectueze peste 360 de zboruri cu scenarii dintre cele mai complexe: a fost folosita pentru lansarea misiunilor rusesti interplanetare catre Luna, Marte, Venus si cometa Halley, a transportat incarcaturi catre statiile Mir in trecut si catre ISS azi si nu in ultimul rand a transportat sateliti comerciali si militari pe orbita.

Proton este o racheta de 58.2 m lungime si cantarind 705 tone in configuratie normala. Este echipata cu trei trepte motoare si un sistem de boostere, cu lungimea de 42.3 m si diamentrul variind intre 4.1 si 7.4 m. Acestora li se adauga sistemul aditional Breeze M care dezvolta o forta suplimentara de pana la 20 kN si care este echipat cu un sistem de stabilizare triaxiala, un sistem de navigatie si un calculator de bord, fiind direct raspunzator de calitatea injectiei orbitale a transportului. In cazul acestuia, cantitatea de combustibil incarcata depinde de specificul misiunii si este variata pentru a optimiza performanta zborului.
Prima treapta a rachetei este propulsata de 6 motoare de tip RD 276 care furnizeaza un total de 11 MN. Treapta a doua este alimentata de 3 motoare de tip RD 210 plus un motor de tip RD 211 furnizand o forta totala de 2.4 MN. Treapta a treia este propulsata de un motor de tip RD 213 cu forta de tractiune 583 kN, iar controlul si dirijarea zborului sunt realizate cu un sistem de avionica triplu redundant care comanda un motor de 31 kN cu 4 ajutaje. In aceasta echipare racheta este capabila sa inscrie intr-o orbita de transfer geostationara o masa de pana la 6360 kg.

KA-SAT este primul satelit Eutelsat echipat exclusiv cu transpondere in banda Ka (82 la numar) si se va alatura flotei de sateliti HotBird ce opereaza in banda Ku urmand sa deserveasca teritoriul european, nordul Africii si Orientul Mijlociu.
Este al 17-lea satelit construit de EADS Astrium pentru operatorul de telecomunicatii, contractarea facandu-se in baza unui acord semnat in ianuarie 2008. Construit pe o platforma Eurostar 3000, satelitul de 6150 kg are o durata de viata estimata la 15 ani.
Este echipat cu doua panouri solare ce pot genera minimum 15 kW suficient pentru acoperirea consumului transponderelor (aproximativ 11 kW) si este capabil sa gestioneze un trafic bidirectional de 70Gbits/s de 35 de ori mai mult decat satelitii standard Ku si de 5 ori mai mult decat orice alt satelit in banda Ka.
Se estimeaza ca aceasta capacitate ridicata va permite in scurt timp scaderea pretului serviciilor de internet prin satelit la preturi comparabile cu cele ale operatorilor terestri.

Precedenta lansare a unui satelit Eutelsat a fost pe 28 octombrie 2010 cand o racheta Ariane 5 a pus pe orbita platforma W3B.
Urmatoarea lansare comerciala efectuata de ILS va fi undeva in 2011 cand la bord se vor afla satelitii Luch 5A si Amos 5.

credit Eutelsat

video lansare

articol original SpaceAlliance
http://www.spacealliance.ro
Primul portal din Romania dedicat tehnologiilor aerospatiale

s.p.a.c.e

Cum s-a sfarsit anul spatial 2010- partea a treia

Ultima lansare a anului 2010 a avut in prim plan o racheta Ariane 5 din nou in configuratie ECA si efectuand o lansare dubla. Pasageri de aceasta data au fost satelitii Hispasat 1E si Koreasat 6.

Miercuri 29 decembrie 2010 hangarul ELA 3 al bazei spatiale Kourou din Guiana Franceza a fost scena ultimei lansari pe anul 2010, atunci cand o noua racheta Ariane 5 a pornit la ora 21 :27 GMT pentru a transfera pe o orbita GTO incarcatura formata din cei 2 sateliti de telecomunicatie.

Acesta a fost al 55-lea zbor pentru o racheta Ariane 5 si zborul cu numarul 199 din 1979 cand seria Ariane a intrat in operare.

Hispasat 1E este al doilea satelit dintr-o serie de 5 menita sa aduca o imbunatatire majora a capacitatii de lucru pentru operatorul spaniol. Construit de Space Systems/Loral pe o platforma LS-1300 in baza unui acord semnat in iulie 2008, satelitul care cantareste 5270 kg, se va alatura la pozitia orbitala 30 de grade vest altor 2 platforme mai vechi : Hispasat 1C si 1D lansati in 2000 respectiv 2002.
De acolo va opera pentru o perioada cuprinsa intre 15 si 18 ani, 53 de transpondere in banda Ku furnizand servicii de tipul Fixed Satellite Services (FSS) si Broadcast Satellite Services (BSS) cu acoperire in Europa, America si nordul Africii.

Koreasat 6 este al 6-lea satelit al companiei sud-coreene KT Corporation. Este un satelit de 2622 construit in parteneriat de Thales Alenia Space si Orbital Sciences Corporation pe o platforma Star 2. Va opera pentru o perioada de minim 15 ani, de la slotul orbital 116 grade est, 30 de transpondere in banda Ku cu scopul declarat de a furniza servicii de HD-TV si 3D-TV in principal pentru consumatorii din peninsula coreana.

Ariane 5 este astazi preferata lansarilor comerciale datorita fiabilitatii demonstrate pe parcursul timpului (din decembrie 2002 atunci cand versiunea ECA a fost introdusa in uz si cand zborul inaugural al acesteia s-a terminat deasemenea cu pierderea satelitilor incarcati la bord -Stentor si Hot Bird 7- racheta are un record impresionant de 36 de zboruri fara greseala).

Ariane 5 are trei versiuni constructive: GS, ES si ECA. Deosebirea majora consta in faptul ca versiunea GS foloseste un motor de tip Vulcain 1 pentru prima treapta in timp ce celelalte doua folosesc motoare de tip Vulcain 2.
Versiunea ECA este singurul lansator comercial capabil sa ridice incarcatura totala de 9.6 tone compusa din 2 platforme diferite (satelitii impreuna cu echipamentul de integrare si protectie aferent).

In lungime de 50.5m si cu o masa totala la desprinderea de la sol de 780 de tone, lansatorul face uz de 2 motoare MPS Europropulsion folosind combustibil solid cu o forta nominala dezvoltata de 5060kN (si un timp de reactie de 130secunde), o treapta cryogenica principala Vulcain2 Snecma cu o forta dezvoltata 1390kN (timp de ardere 540s) si o treapta cryogenica finala ESC-A Astrium Space Transportation propulsata de un motor HM-7B Snecma cu o forta dezvotata de 67kN si un timp de reactie de 945s.

In sfarsit, in varful rachetei este integrata structura interna SYLDA incadrand cei doi sateliti si structura de protectie termica pentru zbor dezvoltata de compania Oerlikon Space.

In 2009, Ariane 5 a reusit 6 zboruri (5 in versiunea ECA si unul in versiunea 5GS) si lansarea a 14 sateliti: Hot Bird 10/NSS-9/Spirale A/Spirale B in februarie 2009, Herschel/Planck in mai 2009, TerreStar-1 in iulie, JCSat 12 / Optus D3 in august, Amazonas 2 / COMSATBw-1 pe 1 octombrie, NSS-12 / Thor-6 pe 29 octombrie si in sfarsit Helios 2B pe 18 decembrie despre majoritatea acestor misiuni SpaceAlliance relatand in articole separate in 2009.

In 2010 toate zborurile efectuate de Ariane5 au fost in versiunea ECA: Astra 3B si ComsatBw 2 in martie, Arabsat 5A si COMS 1 in iunie, Nilesat 201 si RASCOM-QAF 1R in august, Eutelsat W3B si BSat 3b in octombrie, Intelsat 17 si Hylas 1 pe 26 noiembrie si in sfarsit zborul despre care am dat detalii in acest articol.

credit Arianespace

articol original SpaceAlliance
http://www.spacealliance.ro
Primul portal din Romania dedicat tehnologiilor aerospatiale

s.p.a.c.e

Cum s-a sfarsit anul spatial 2010- partea a patra

Intr-un articol al lunii aprilie aminteam de un incident care a afectat unul din satelitii flotei Intelsat-respectiv Galaxy 15. Atunci, aparent in urma unei intensificari a activitatii solare de pe 3-5 aprilie, Intelsat a pierdut complet controlul asupra satelitului-mai precis transponderele acestuia au continuat sa functioneze dar orice incercare de comandare a lui a fost nereusita.

Galaxy 15, construit de compania Orbital Sciences Corporation aceeasi care a mai furnizat inca 5 sateliti asemanatori pentru Intelsat, a fost trimis pe orbita in octombrie 2005 si avea o resursa de zbor estimata pana in 2022.

Este realizat ca si predecesorii pe o platforma STAR 2 considerata de producator mai usoara, mai compacta si mai ieftina fata de cele oferite de companiile concurente si nu in ultimul rand cu capacitate modulara-fiind capabila sa gazduiasca cele mai multe din configuratiile de comunicatie existente astazi pe piata.

Satelitul are o greutate de 1892 kg, beneficiind de aportul a doua panouri solare amplasate de o parte si de alta a platformei, fiecare alcatuit din 4 elemente bazate pe tehnologia Ga-As. Energia generata este inmagazinata in doua sisteme de baterii Li-Ion cu capacitatea de 4840 Wh.

Stabilizarea se realizeaza triaxial cu ajutorul unui sistem de propulsie monopropellant bazat pe hidrazina iar pentru manevrele orbitale se foloseste un sistem bipropelant.

Echipat cu 24 de transpondere in banda C si cu un transponder in banda L, satelitul furnizeaza servicii media pentru operatorii din America de Nord si respectiv Autoritatea Aeronautica Americana.

In luna aprilie Intelsat anunta ca pentru a preintampina posibile intreruperi in retea, s-a decis mutarea temporara a unei platforme mai vechi Galaxy 12, lansat in aprilie 2003 si echipat aproape identic cu 24 de transpondere in banda C (dar fara transponderul in banda L folosit pentru aviatia commerciala)- de la slotul orbital 123 grade vest la 133 grade vest acolo unde opera Galaxy 15.

Instalat in noua pozitie inca din 14 aprilie, acesta a preluat sarcinile platformei defecte pana la investigarea problemei tehnice si solutionarea ei.

Defectiunea lui Galaxy 15 se adauga celei a lui IS 4 din luna februarie si a dus la un bilant contabil sub asteptarile pentru primele luni ale anului dar totusi in crestere cu 2 procente fata de aceeasi perioada a anului trecut. Cu un numar de 2025 de transpondere active inaintea aparitiei problemelor la Galaxy 15 (din care 82 % erau folosite la maxim) directorii Intelsat spera sa vada rezultate mai bune in perioada urmatoare si astfel sa isi linisteasca actionariatul in privinta viitorului companiei.

Revenind la problema tehnica initiala, aminteam ca dupa teste intense si trimiterea a aproape 200.000 de comenzi Intelsat nu a reusit sa preia controlul, apoi intr-o incercare disperata de a rezolva situatia, compania a decis pe 3 mai trimiterea unor pulsuri radio puternice pentru a forta sistemul de putere al satelitului sa cedeze si sa inchida transponderele active-si aceasta incercare neavand succes.

Fara a avea toate detaliile, speculam la acea data asupra posibilelor defectiuni si a solutiilor tehnice de care inginerii dispun pentru a o depasi-spuneam asadar ca defectiunea ar putea fi localizata fie la nivelul decoderului antenei fie la nivelul procesorului de bord care sub influenta unui flux energetic ridicat ar putea avea software-ul corupt (defectiune care se rezolva printr-un 'update' clasic de software dupa ce imaginea curenta aflata la bord este descarcata si comparata la sol cu imaginea corecta).
Pentru a ajunge in acel punct, inginerii trebuiau insa sa preia controlul satelitului adica sa forteze calculatorul satelitului sa execute comenzile trimise de la sol.
Deoarece astfel de situatii s-au intamplat de nenumarate ori in istoria spatiala, proiectantii au grija inca din faza de proiectare a unei platforme sa asigure un minim de functionalitate –adica asa cum aminteam in articolul precedent, executia comenzilor se poate realiza fie pe calea clasica via software, fie in cazuri exceptionale cand acesta din urma nu mai raspunde (cum este si cazul de fata) via interfete hardware care pot reseta direct circuitele de bord.
Aceste din urma comenzi denumite si 'high priority' sunt executate rapid, o data cu receptia lor, si cum spuneam nu mai trebuie sa urmeze logica algoritmilor de bord.

Teoretic cel putin, aceste comenzi ar trebui sa rezolve situatiile clasice de comunicatie cu satelitul (si nu numai) dar se pare ca in cazul de fata problema a fost mai complexa pentru ca dupa teste intense si trimiterea a aproape 200.000 de comenzi Intelsat nu a reusit sa preia controlul.

Fara receptia comenzilor de la sol, asa numitele 'station keeping commands', satelitul s-a pus in miscare si a inceput sa se deplaseze spre est.
In cele noua luni de zbor necontrolat satelitul a strabatut o zona de sateliti geostationari activi in domeniul serviciilor TV pentru continentul american sateliti apartinand mai multor operatori : Intelsat, SES, Telesat of Canada sau Satmex Mexico.

La pozitia orbitala 131 grade vest a intalnit prima data incepand cu 23 mai satelitul SES Astra AMC 11-care pentru anumite programe tv folosea aceeasi gama de frecvente. Pentru a evita interferentele si posibile neplaceri cauzate clientilor, s-a decis de comun acord mutarea lui AMC 11 din zona de influenta a lui Galaxy 15.

Apoi Galaxy 15 a intrat in zona de influenta a altor sateliti Intelsat- prima data in apropierea lui Galaxy 13 la mijlocul lunii iulie, apoi in apropierea lui Galaxy 14 si a lui Galaxy 18 in august.

Galaxy 23 (afectat la sfarsitul lui august) si Anik-F3 apartinand operatorului Telesat au efectuat deasemenea manevre de evitare a interferentelor radio.

Problemele cauzate de Galaxy 15 ar fi trebuit sa se apropie de final, in luna august datorita faptului ca sistemul de comanda si control al atitudinii se degrada constant si fara comenzile de mentinere a atitudinii se astepta in final sa piarda alinierea catre Soare-caz in care satelitul ar fi ramasfara alimentare electrica.
Predictiile inginerilor Intelsat s-au dovedit a fi imprecise pentru ca a trebuit sa se astepte pana in luna decembrie pentru ca resetul automat al calculatorului de bord sa aiba loc.
Mai exact pe 23 decembrie, atunci cand satelitul a inceput sa functioneze din nou nominal trimitand telemetrie si acceptand comenzi din partea operatorilor de sol.
Cel putin pe moment toate problemele par rezolvate iar Intelsat a anuntat intr-un comunicat de presa oficial ca satelitul nu mai constituie o amenintare pentru restul operatorilor comerciali din zona si ca in scurta vreme intentioneaza sa il repuna in flota sa comerciala. Vor fi insa necesare cateva saptamani de investigatii amanuntite pentru a intelege ce anume a cauzat aceasta anomalie si cum situatii de acest gen vor putea fi evitate pe viitor, iar pe urma va urma stabilizarea orbitei sale si mutarea intr-un slot operational.

Pana atunci satelitul este pastrat in safe-mode in asa numita pozitie 'sun-pointing' adica cu panourile solare aliniate spre Soare si cu bateriile incarcate la maxim. Pozitia orbitala curenta este 121 grade vest. Transponderele sunt oprite complet pentru a evita alte complicatii si un mini-update al software-ului de bord a fost déjà facut pentru a imbunatati procedura ce permite schimbarea unitatilor decodoare ale antenei. Un update de SW major va fi pus in aplicare o data cu oprirea miscarii satelitului pe orbita si cu stabilizarea acestuia in pozitia 'earth-pointing'.

credit Intelsat

articol original SpaceAlliance
http://www.spacealliance.ro
Primul portal din Romania dedicat tehnologiilor aerospatiale

s.p.a.c.e

Cum s-a sfarsit anul spatial 2010- partea a cincea

De curand, pe 5 decembrie relatam despre lansarea rachetei Proton de la cosmodromul din Baikonur, atunci cand la bord s-au aflat 3 noi sateliti din constelatia Glonass : Kosmos 2470, 2471 si 2472. Daca in precedentele zboruri deservind reteaua Glonass s-a folosit configuratia Proton M-Blok DM2 la acea data s-a preferat noua configuratie Blok DM3.


Compania ruseasca Energia, cea care construieste racheta Proton a investit recent o suma mare de bani reusind sa preia, asa dupa cum relatam intr-un alt articol SpaceAlliance, pachetul majoritar al lui SeaLaunch, operatorul care si-a declarat falimentul recent. Exista asadar un motiv strategic pe termen lung pentru imbunatatirea performantelor ansamblului Blok DM in perspectiva unor zboruri comerciale, iar aceasta ocazie de test, finantata cu bani guvernamentali, nu a putut fi ignorata.

Din pacate lansarea a fost un esec total, toti trei satelitii fiind pierduti intr-un accident ce afecteaza destul de serios interesele strategice ale tarii, iar autoritatile ruse au reactionat imediat, presedintele Medvedev comandand deschiderea unei anchete oficiale. Mai mult, investigatia a avut un impact direct si asupra lansarii comerciale efectuate de ILS (International Launch Services)- desi aceasta foloseste versiunea Breeze M, totusi lansarea satelitului Ka-Sat a fost amanata de pe data de 20 decembrie pana pe 26 decembrie.

Sistemul Glonass ar avea astazi conform informatiilor oficiale 26 sateliti pe orbita. Teoretic numarul este suficient pentru o acoperire completa a teritoriului Federatiei Ruse (minim 18 sateliti) si mai mult pentru extinderea serviciilor la nivel global (unde trebuie sa opereze in 24 de sateliti). Trebuie spus insa ca din acestia 4 sateliti sunt in mentenanta tehnica si 2 sunt deocamdata tinuti ca back-up (toti cu minim 2 ani vechime), deci doar 20 ar fi complet operationali.

Sistemul Glonass ("Globalnaya Navigationnaya Sputnikovaya Sistema" sau "Global Orbiting Navigation Satellite System") a fost pus in functiune pentru prima data in septembrie 1993 cu un grup de 12 sateliti si a ajuns la numarul proiectat de 24 de sateliti pentru o acoperire globala, in decembrie 1995. Totusi datorita problemelor financiare din acea perioada si datorita lipsei unor noi investitii, o parte din sateliti au fost retrasi din activitate, fara a fi inlocuiti.

Sistemul consta din 3 planuri orbitale, separate la 120 de grade si satelitii din acelasi plan orbital separati la 45 de grade. Fiecare satelit efectueaza o orbita circulara la o inaltime de 19100 km si o inclinatie de 64.8 grade si are o perioada orbitala de 11 ore si 15 minute. Satelitii sunt identificati unic de asa numitul 'slot number' : primul plan orbital contine sloturile 1-8, al doilea sloturile 9-16 iar al treilea sloturile 17-24.

Fiecare satelit transmite doua tipuri de semnale unul standard accesibil aplicatiilor comerciale si unul codificat de inalta precizie folosit de aplicatiile militare.
Este vorba de fapt de 25 de canale separate de 0.5625 MHz in asa numitele benzi de frecventa L1: 1602.5625 - 1615.5 MHz si L2: 1240 - 1260 MHz.

Conform informatiilor oficiale, atunci cand sistemul va fi complet, se va ajunge la o eroare maxima de pozitionare de pana la 70 m atat pe orizontala cat si pe verticala, iar eroarea de viteza se va situa la valoarea de 15cm/s (in cazul sistemului civil), eroarea scazand pana la 10-20m in cazul sistemului militar.

Revenind la discutia initiala, comisia de ancheta instituita pe 5 decembrie de presedintele Medvedev pentru a investiga cauzele accidentului a facut publice recent concluziile sale.
In timp ce racheta Proton-M este o configuratie testata de nenumarate ori in zboruri spatiale, treapta superioara Block DM03 este noua si initial a fost suspectata ca fiind la baza defectiunii. Aceasta pista a fost insa rapid abandonata pentru ca s-a dovedit ca atat racheta propriu zisa cat si modulul auxiliar au functionat perfect.

In schimb s-a constat ca Energia a calculat gresit cantitatea de oxidant necesara Blok DM-03, depasind cu 1-1.5 tone greutatea admisa fapt ce a pus racheta intr-o traiectorie gresita si a dus la pierderea celor 3 sateliti.
Atat Roskosmos cat si Energia au omis aceasta greseala simpla de calcul, comisia gasind deficiente grave in procedurile de pregatire a zborurilor spatiale.

Desi avea in vizor o ancheta pur tehnica, directiile de lucru s-au extins astfel ca se poate vorbi cu usurinta si despre aspecte politice si de coruptie.

Din anul 2001 sistemul de navigatie Glonass a costat Rusia 4.7 miliarde de dolari si inca nu este la capacitate maxima desi, asa cum aminteam, este un element strategic pentru guvernul rus.

Pentru a tine pasul cu evolutia sistemelor concurente de navigatie prin satelit sistemul Glonass urmeaza sa beneficieze de o investitie de 2.6 miliarde de dolari sperandu-se sa se ajunga la nivelul anului 2011 la un numar de 30 sateliti operationali.
Aceasta schimbare de conceptie a sistemului urmeaza unor studii efectuate in 2007, cand s-a decis modificarea numarului de sateliti de la 24 la 30- insemnand astfel 8 sateliti operationali plus 2 de rezerva pentru fiecare plan orbital.
Noua generatie de sateliti Glonass-K care urmeaza sa fie lansati incepand din 2011 beneficiaza de un design imbunatatit care ar trebui sa le mareasca perioada de operare (10 pana la 12 ani) si fiabilitatea, precum si de dimensiuni si greutate mai mica (750 kg) care ar permite inlocuirea lansatorului Proton-M cu Soyuz-2 (si aproape o injumatatire a costului de lansare).

Insa pana la deblocarea acestor noi sume, conducerea rusa vrea sa vada in ce mod sunt cheltuiti acesti bani.

Satelitii au fost asigurati de compania Sputnik Insurance Center in al carei consiliu de administratie se regasesc fiii actualului si fostului sef al agentiei spatiale ruse Roskosmos. Pentru a evita scandalul creat si pusa probabil sub presiune compania de asigurari a promis ca nu vor fi probleme in plata sumei de asigurare, dar nu trebuie pierdute din vedere aspectele juridice ce pot fi invocate si care pot eventual incetini acest proces.
Investigatia a scos in evidenta si probleme mult mai grave. La aproape 50 de ani de la zborul lui Gagarin programul spatial rus sufera de deficiente majore de management.
Racheta Angara este in continuare doar la stadiul de proiect, cosmodromul Svobodnyy nu este inca deschis, proiectele déjà incepute sufera amanari importante si se investeste foarte putin in tehnologie noua. Intr-o piata globala de navigatie estimata la 60-70 miliarde de dolari anual, Rusia tintea o nisa de 15% (adica 9-10 miliarde si mai mult decat vanzarile de armament) dar abia a reusit sa se mentina la 1% mult sub asteptarile sale.

Copyright © SpaceAlliance.ro, 2011

video lansare
http://www.spacealliance.ro
Primul portal din Romania dedicat tehnologiilor aerospatiale

s.p.a.c.e

Romania devine a 19-a tara membra a agentiei spatiale europene ESA
Astazi 20 ianuarie 2011 Romania a devenit oficial a 19-a tara membra a agentiei spatiale europene ESA in urma semnarii Acordului privind Aderarea României la Convenţia Agenţiei Spaţiale Europene.

Acordul a fost semnat la Bucuresti din partea Romaniei de Agentia Spatiala Romana prin directorul ei M.I.Piso si de Ministerul Afacerilor Externe prin T.Baconschi iar din partea ESA de directorul general J.J.Dordain.
Acest document a carui publicare o asteptam cu interes, marcheaza aderarea oficiala dupa ce in noiembrie 2010 la conferinta ministrilor de resort se convenise primirea Romaniei in randurile ESA.
In februarie 2011 Romania ar fi trebuit sa incheie cei 5 ani de colaborare conveniti in urma acordului PECS semnat in februarie 2006. Mai multe detalii administrative despre acest proiect in sectiunea SpaceAlliance la adresa urmatoare : http://forum.spacealliance.ro/viewtopic.php?f=15&t=3.
Precedenta admitere in ESA data din iulie 2008 atunci cand Cehia devenea prima tara est-europeana membra a agentiei. Pe lista de asteptare pentru viitor se mai afla Ungaria, Polonia si Slovenia toate aflate in faza de preaderare.

Constituita in anul 1975 ESA a avut in 2010 un buget de 3.74 miliarde de euro din care cei mai mari contributori au fost Franta (18.2%), Germania (16.7%) si Italia (9.9%).
Contributia financiara a Romaniei se va situa la cateva milioane de euro anual, bani care vor fi redistribuiti inapoi catre industria nationala de profil si companii care activeaza in domeniul aplicatiilor spatiale.

ESA al carui cartier general se gaseste la Paris, are mai multe centre distribuite in Europa : ESTEC-European Space Research and Technology Centre (Olanda), ESRIN-ESA Centre for Earth Observation (Italia), ESOC-European Space Operations Centre (Germania), ESAC-European Space Astronomy Centre (Spania) sau EAC-European Astronaut Centre (Germania).

articol original SpaceAlliance

credit ESA

Copyright © SpaceAlliance.ro, 2011
Acest articol poate fi preluat numai citand sursa originala a stirii SpaceAlliance.ro
http://www.spacealliance.ro
Primul portal din Romania dedicat tehnologiilor aerospatiale

Adi

Am publicat pe site articolul Romania devine a 19-a membra a Agentiei Spatiale Romane (ESA).
Pagina personala: http://adrianbuzatu.ro