As mai completa cu urmatorul exemplu: La infininit exista un observator. Acolo curbura spatiului e zero, deci e un spatiu euclidian. Exista apoi in univers o gaura neagra si curbura spatiu-timpului evolueaza progresiv de la valoare mare langa gaura neagra la zero unde e observatorul. Acum de la o anumita distanta finita de gaura neagra, se lasa sa cada, din repaus, un obiect, spre gaura neagra. Acesta are proprietatea ca emite un fasicul de lumina in toate directiile (dar pentru simplificare, observatorul e pus exact pe directia de cadere si fasiculul in cadere emite lumina in spate cu o frecventa fixa in sistemul sau se referinta, sa zicem odata la T secunde).
Inainte sa inceapa caderea, el emite la la fiecare T secunde si observatorul le primeste (mai tarziu, desigur), dar la fiecare T' secunde, cu T'>T pentru ca deja exista o mica curbare a spatiului acolo unde e deja obiectul. Dar ideea e ca T nu variaza in timp, si la fel nici T'.
Acum cand incepe caderea obiectului, el va ajunge la locuri cu un camp gravitational tot ma mare, deci cu o curbura a spatiului tot mai mare si atunci desi el emite la fiecare T secunde, observatorul nostru incepe sa primeasca la fiecare T''>T', apoi la T'''>T'' si tot asa. Primeste semnale tot mai rare.
Eh, in momentul cand obiectul in cadere ajunge la orizontul gaurii negre, semnalul trimis exact atunci va ajunge la obervator dupa T = infinit, adica nu va mai ajunge niciodata.
Cu alte cuvinte, dupa ce a cazut in gaura neagra, obiectul nu mai e vizibil din exterior, dar chiar si inainte de a cadea, era vizibil, dar tot asa, dupa foarte mult timp de intarziere ca si frecventa.
Sper ca e mai clar putin acum.
