Welcome, Guest. Please login or register.

Autor Subiect: La vânătoare de "ve-ţi, î-ţi şi a-ţi"  (Citit de 12038 ori)

0 Membri şi 1 Vizitator vizualizează acest subiect.

Offline Sieglind

  • Experimentat
  • ***
  • Mesaje postate: 995
  • Popularitate: +153/-25
La vânătoare de "ve-ţi, î-ţi şi a-ţi"
« : Octombrie 23, 2012, 05:30:49 p.m. »
Despre greşeli gramaticale sau de ortografie: exemple, comentarii, reguli etc.

Dacă nimeni n-a vrut în germană, trecem la română   ;)

(M-au inspirat ăia din UK cu grammar ***;D

Offline Sieglind

  • Experimentat
  • ***
  • Mesaje postate: 995
  • Popularitate: +153/-25
Răspuns: La vânătoare de "ve-ţi, î-ţi şi a-ţi"
« Răspuns #1 : Octombrie 23, 2012, 06:06:35 p.m. »

Offline puriu

  • Experimentat
  • ***
  • Mesaje postate: 362
  • Popularitate: +31/-21
Răspuns: La vânătoare de "ve-ţi, î-ţi şi a-ţi"
« Răspuns #2 : Octombrie 24, 2012, 01:06:08 p.m. »
Nu m-as mira ca toate agramatismele ce bantuie liber sa ajunga intr-o zi norme. Academia nu creeaza reguli, ci constata ca o forma este frecvent utilizata si o declara tolerata, apoi alternativa, iar la urma intra in manuale.
 Nasol!

Offline Electron

  • Veteran
  • *****
  • Mesaje postate: 8404
  • Popularitate: +245/-217
Răspuns: La vânătoare de "ve-ţi, î-ţi şi a-ţi"
« Răspuns #3 : Octombrie 24, 2012, 01:20:26 p.m. »
Nu m-as mira ca toate agramatismele ce bantuie liber sa ajunga intr-o zi norme.
Pe mine m-ar mira foarte tare. Ce rost are sa introduci reguli contradictorii?

Daca se scrie corect "ati mancat" nu o sa se schimbe norma in "a-ti mancat" doar pentru ca niste agramati repeta asemenea erori fara incetare.

e-
« Ultima Modificare: Octombrie 24, 2012, 09:13:56 p.m. de Electron »
Don't believe everything you think.

Offline Sieglind

  • Experimentat
  • ***
  • Mesaje postate: 995
  • Popularitate: +153/-25
Răspuns: La vânătoare de "ve-ţi, î-ţi şi a-ţi"
« Răspuns #4 : Octombrie 24, 2012, 11:07:43 p.m. »
Nu m-as mira ca toate agramatismele ce bantuie liber sa ajunga intr-o zi norme.
Pe mine m-ar mira foarte tare. Ce rost are sa introduci reguli contradictorii?

Daca se scrie corect "ati mancat" nu o sa se schimbe norma in "a-ti mancat" doar pentru ca niste agramati repeta asemenea erori fara incetare.

e-

Ai editat!

Când am citit mai devreme, credeam că vrei să mă testezi  :D
 
Am de gând să vânez doar greşeli „gramaticale sau de ortografie”, eventual de punctuaţie: un biet typo nefiind altceva decât neatenţie, grabă, lipsă de preocupare pentru „estetica” unui text, tastatură înghesuită, degete boante, unghii prea lungi (sau proaspăt lăcuite)... whichever  ::)  

Offline Sieglind

  • Experimentat
  • ***
  • Mesaje postate: 995
  • Popularitate: +153/-25
Răspuns: La vânătoare de "ve-ţi, î-ţi şi a-ţi"
« Răspuns #5 : Octombrie 24, 2012, 11:26:36 p.m. »
Nu m-as mira ca toate agramatismele ce bantuie liber sa ajunga intr-o zi norme. Academia nu creeaza reguli, ci constata ca o forma este frecvent utilizata si o declara tolerata, apoi alternativa, iar la urma intra in manuale.
 Nasol!

Ca să devină ea însăşi „normă”, „abaterea” trebuie să fie însuşită de un număr (foarte) mare de vorbitori, astfel încât să corespundă uzajului comun şi curent. Într-adevăr, normele lingvistice nu sunt statice (dar ce, ştiinţa e?), iar conflictul dintre tradiţie şi inovaţie se rezolvă prin atitudinea comunităţii faţă de codificarea implicită (prin uz). Chiar dacă ajunge să cunoască variaţii în timp, norma reprezintă totuşi un „sistem de realizări obligatorii, de impuneri sociale şi culturale” [Eugen Coşeriu] pentru vorbitorii aceleiaşi limbi, dat fiind că orice act de comunicare presupune existenţa unui model de vorbire, cu un anumit nivel de formalizare (acceptat şi urmat).  

Topicul ăsta nu-i însă dedicat situaţiilor gramaticale în care normele încetează să mai corespundă cu uzul unitar (faptele de evoluţie a limbii), ci unor cazuri de nerespectare a regulilor (nici măcar contestate de aberanţi, pentru simplul motiv că n-au habar de ele).

Cât despre Academie ... s-a întâmplat să creeze ea şi reguli, la începutul anilor ’90, când distinşii oameni de ştiinţă din domeniul fizicii, chimiei, medicinei, agronomiei etc. au votat cu toţii „pentru” schimbarea normelor (= reforma ortografică), mai puţin singurii doi specialişti în materie (academicienii lingvişti). Trist episod.    

Ăsta-i motivul pentru care contemplăm o realitate schizoidă (şi ireconciliabilă) între adepţii perechii „â/sunt” şi cei rămaşi fideli scrierii cu „î/sînt”. Primii n-au niciun argument valid, dar respectă o normă, obligatorie de vreme ce-i publicată în Monitorul Oficial; ceilalţi au de apărat un principiu.

Nu-i înţeleg pe cei care scriu „sânt”: oare unde se încadrează?    

Şi-acum, ca să nu plec cu tolba goală, citatul zilei:

Va rog sa-mi spune-ti cine cunoaste: - se poate pastra Mercurul lichid in vase de inox. Daca "da" - cat timp?
 

Răspunsul inovatorului: mult, foarte mult... până când cel care întreabă ajunge să-l determine pe un altul să-şi spună [sieşi] ceva ce-i spune totuşi ăstuilalt, la rugămintea lui. E o "poziţie gramaticală" pe care nu mi-o pot imagina altfel decât văzând în vorbitor un acrobat, un gimnast contorsionist ori practician yoga.

 
« Ultima Modificare: Octombrie 24, 2012, 11:52:37 p.m. de Sieglind »

Offline Sieglind

  • Experimentat
  • ***
  • Mesaje postate: 995
  • Popularitate: +153/-25
Răspuns: La vânătoare de "ve-ţi, î-ţi şi a-ţi"
« Răspuns #6 : Octombrie 25, 2012, 06:21:19 p.m. »
Din "meniul zilei": Edward Ladell (1821–1886); Nationality: British



http://www.bbc.co.uk/arts/yourpaintings/artists/edward-ladell

Reforma ortografică ne-a lăsat un set de reguli cam complicate, nu-i aşa?  ;)

deci, recomandari ceva?

m-ar interesa bineanteles si pe mine

Această struţocămilă, născută din ignoranţă, s-a împuiat rapid pe forumuri, dovadă că ne-am trezit cu un „â” prohibit atunci când, fiind vorba de un compus (bine+înţeles), o logică elementară ne dictează regula: „î” de la începutul celui de-al doilea cuvânt (înţeles) rămâne neschimbat, indiferent de poziţia în interiorul cuvântului astfel compus.
 
Pentru a lămuri pe deplin chestiunea, norma impusă în 1993 stabileşte că „se va reveni în grafia limbii române la utilizarea lui â în interiorul cuvintelor”, după care face trimitere la REGULILE „Sextil Puşcariu” aprobate de Academia Română în anul 1932:

Literele â şi î corespund aceluiaşi sunet, întrebuinţându-se după următoarele reguli:
a) î se scrie totdeauna la începutul şi la sfârşitul nemijlocit al cuvântului: îl, îmbărbatez, împărat, înger, îşi, îţi; amărî, coborî, hotărî, târî, urî...;
b) tot î scriem şi în corpul cuvintelor, când, prin compunere, î de la începutul cuvintelor ajunge medial: neîmpăcat, neîndurat, neînsemnat, preaînălţat, preîntâmpinat... Vom scrie într'însul, dar dânsul.
NOTĂ:
Spre deosebire de ortografia din 1904, adoptată şi de Dicţionarul Academiei, nu vom scrie î, ci â, în derivatele verbelor cu infinitivul în -, deci: amărât, chiorâş, coborâre, hotărâtor, mohorât, pârât, posomorând, tăbărâse, târâtor, urâţenie...
c) în toate celelalte cazuri se scrie, în corpul cuvintelor, â: bând, când, facând, gât, mormânt, râu, român, sfânt, vânt... [Monitorul Oficial nr.21/18 februarie 1992]

P.S. Cei cu „sânt” au de partea lor şi argumente, fie istorice, fie de ordin logic-formal, pe care însă nu le dezvolt aici. De aceea nu-i trec nicicum între „exemplarii” de mai sus/jos.  

« Ultima Modificare: Octombrie 25, 2012, 08:24:22 p.m. de Sieglind »

Offline Sieglind

  • Experimentat
  • ***
  • Mesaje postate: 995
  • Popularitate: +153/-25
Răspuns: La vânătoare de "ve-ţi, î-ţi şi a-ţi"
« Răspuns #7 : Octombrie 25, 2012, 06:39:21 p.m. »
Alţii par să nu se fi decis (încă) din ce tabără fac parte: dacă aderă pe deplin la norma academică sau dacă, nostalgici ori principiali, rămân adepţii lui „î/sînt”. Consecvenţi doar cu sine, îl aleg când pe „î”, când pe „â”, deşi logica i-ar sili să apeleze la una şi aceeaşi regulă, oricare ar fi setul de reguli pentru care au optat. Mă declar incapabilă să întrezăresc criteriile unei asemenea fluctuaţii:


mersi de raspunsuri. Cautand solutii la intrebarile puse, am gasit si o parte dintre raspunsuri. Nu era ce ma asteptam, dar cel putin am mai invatat cite ceva. Campul Higgs nu da masa gaurii negre. Intrebarea care urmeaza desigur: atunci cine sau ce da masa gaurii negre?

va invit la lectura ca sa intelegeti mai bine.

Sunt citeva teorii despre originea gravitatiei si de ce forta gravitationala este atat de slaba. Acestea erau prezentate in prima referinta video... Sigur ca este o prezentare in termeni generali usori de inteles ptr. publicul larg.
....

1) Aceasta interactiune mecanica (ciocniri) dintre fluxul de particule si gaura neagra, este discutabil cel putin deoarece suprafata de interactiune "mecanica" cu gaura neagra este zero. O analogie as putea incerca aici, nu stiu daca e cea mai reusita, dar in fine: gandeste-te ...

2) Fluxul de particule care poseda masa si care depasesc orizontul gaurii negre, contribuie la cresterea continua si necontrolata a masei gaurii negre, care practic ar ajunge sa aiba o masa infinita. Din ceea ce s-a observat pina in prezent...

Nu-mi dau seama despre ce anume este vorba si recunosc ca n-am avut rabdare si timp sa citesc toate postarile.
Daca imi poti da mai multe informatii, parerea mea pot sa mi-o prezint in masura in care cunosc cite ceva despre subiectul discutat. Niciodata insa nu am avut pozitii radicale indiferent despre ce a fost vorba, ptr. simplul motiv ca este f. usor sa gresesti chiar si atunci cand esti convins ca ai 100% dreptate.

Right!  :D
« Ultima Modificare: Octombrie 25, 2012, 07:20:38 p.m. de Sieglind »

Offline Sieglind

  • Experimentat
  • ***
  • Mesaje postate: 995
  • Popularitate: +153/-25
Răspuns: La vânătoare de "ve-ţi, î-ţi şi a-ţi"
« Răspuns #8 : Octombrie 25, 2012, 06:57:00 p.m. »


Oare savantul, specialistul în microelectronică, ştiinta şi tehnologia informaţiei, cel care ... "nu a facut decât sa convinga prin raportul sau pentru revenirea la ortografia Academiei Române schimbata arbitrar în 1953" s-a gândit ori ar fi fost dator ca măcar în ultima clipă, citindu-şi comunicarea prin care desfiinţa opinia altor specialişti, să anticipeze consecinţele unei aberaţii normative pe cale de a fi indusă într-un sistem?

http://www.adevarul.ro/actualitate/eveniment/web-Dupa_19_ani_de_la_introducerea_cuvantului_-sunt-romanii_inca_scriu_si_pronunta_-sant_0_647935595.html
« Ultima Modificare: Octombrie 25, 2012, 06:58:47 p.m. de Sieglind »

Offline tavy

  • Experimentat
  • ***
  • Mesaje postate: 544
  • Popularitate: +26/-26
Răspuns: La vânătoare de "ve-ţi, î-ţi şi a-ţi"
« Răspuns #9 : Octombrie 27, 2012, 12:30:30 p.m. »
Ar mai fi o problemă cu utilizarea corectă a alfabetului. Spre exemplu mulți folosesc literele „ş” și „ţ”, inexistente în alfabetul limbii române, în loc de „ș” și „ț”. Sau ghilimele englezești "..." în loc de cele românești „...”.

Offline Sieglind

  • Experimentat
  • ***
  • Mesaje postate: 995
  • Popularitate: +153/-25
Răspuns: La vânătoare de "ve-ţi, î-ţi şi a-ţi"
« Răspuns #10 : Octombrie 27, 2012, 12:35:34 p.m. »
Nu mă leg de diacritice/semne de punctuaţie: asta ţine şi de ce ai instalat ca soft ="lind". (Ceea ce scriu „” în Word, dacă e scris direct pe platforma forumului iese " ").

Nici de cei care nu folosesc niciun fel de diacritice. Din punctul meu de vedere, e o bătălie deja pierdută ="sieglos".

Mă poţi critica.

Dar mai întâi să ţii cont de faptul că, între altele, ceea ce criticam eu - ca şi mulţi alţii - în reformă (scrierea în două feluri a unui singur sunet) vizează efortul necesar pentru a decide de fiecare dată cum trebuie scris, contrar principiului economiei de efort.

Ca fapt divers, ei înşişi deplângeau consecinţele reformei  ;)

Apelul lansat de Academia Română în legătură cu folosirea corectă a literelor â şi î
•   Constatând că, de peste un deceniu, în problema lui „â din a sau a contra î din i”, în scrisul românesc persistă coexistenţa a două sisteme ortografice;
•   Considerând că această situaţie, cu totul izolată în lumea modernă, riscă să fie considerată o lipsă de maturitate şi de înţelepciune a culturii noastre;
•   Având convingerea că, în momentul de faţă, raţiunile extralingvistice ale uneia sau alteia dintre cele două opţiuni s-au estompat considerabil;
•   Ţinând seama de faptul că scrierea cu "â" din "a" a fost adoptată de învăţământul românesc de toate gradele;
•   Salutând acceptarea ei de către tot mai multe persoane şi instituţii, conştiente că o dublă ortografie este dovadă de neseriozitate într-o cultură naţională;
•   Observând că laxismul în acest domeniu - în care nu pot exista măsuri coercitive - riscă să agraveze, mai ales la generaţia tânără, tendinţa nerespectării oricăror norme, nu numai a celor lingvistice, pe care le deplângem cu toţii;
•   Având în vedere că pretutindeni în lumea civilizată, codificarea prin norme ortografice, de către personalităţile reunite în societăţi savante, reprezintă o simplă convenţie, însă cu caracter social, oficial şi prescriptiv, care contribuie la realizarea unei limbi literare unitare;

Academia Română, în virtutea drepturilor şi obligaţiilor sale stabilite prin Legea nr.752/2001 face un apel către toate instituţiile din România şi către toţi reprezentanţii culturii româneşti în favoarea respectării, în toate producţiile cu caracter public, a normelor de scriere cu â din a şi, respectiv î din i şi cu sunt în condiţiile stabilite prin normele academice actuale.

(12.07.2005)

http://www.acad.ro/com2005/pag_com05_0712_apel.htm

Ar fi de râs ... dacă n-ar fi de plâns!


 
« Ultima Modificare: Octombrie 28, 2012, 01:22:45 a.m. de Sieglind »

Offline Sieglind

  • Experimentat
  • ***
  • Mesaje postate: 995
  • Popularitate: +153/-25
Răspuns: La vânătoare de "ve-ţi, î-ţi şi a-ţi"
« Răspuns #11 : Octombrie 27, 2012, 01:59:56 p.m. »
Celui ostentativ (ştie el care): nţţ! you're overdoing it!

Offline Sieglind

  • Experimentat
  • ***
  • Mesaje postate: 995
  • Popularitate: +153/-25
Răspuns: La vânătoare de "ve-ţi, î-ţi şi a-ţi"
« Răspuns #12 : Octombrie 29, 2012, 10:41:58 p.m. »
Lăsând în urmă diacriticele (apropo, diacritic fiind un semn, el va prelua, când l-am „substantivizat”, genul şi terminaţia de plural a substantivului pe care-l determină: semne diacritice - de abia atunci va fi la adăpost de critici), urmează un serial despre buclucaşul „i”.

Un singur i, doi, trei, chiar şi patru, dar când? Îl vedem iţindu-se uneori în exces (voi ştii; nu fii rău; zii tu; cu dovezii; cei doi membrii; omuleţi extratereştrii; colegi de-ai voştrii), alteori în minus (să scri; toţi copii; fii lui Iacob; mere roşi; cu proprii ochi), fie că-i vorba de verbe, substantive, adjective, pronume, whatever!  Când „Urechea te minte şi ochiul te-nşală...”, nu-ţi rămân decât REGULILE (gramaticale, nu fonetice), pe care să le poţi consulta la o adică. Sigur că există nenumărate materiale şi explicaţii pe net, nu doar în manualele de şcoală, dar m-am gândit că n-ar strica nici dacă parte din ele s-ar regăsi aici. Cine doreşte să le aprofundeze are la dispoziţie excelenta lucrare a Doamnei Mioara Avram, de unde le-am extras acum (şi nu întâmplător am scris cu majusculă):

http://diacritica.files.wordpress.com/2010/03/avram-mioara-ortografie-pentru-toti-cartea.pdf

Fiindcă alegerea unui număr de i la sfârşit de cuvânt se lasă pentru unii cu mari bătăi de cap, mai întâi explicaţiile, in abstracto, şi doar pe urmă „vânătoarea” de exemple. Asta dacă ele vor continua să apară pe forumul nostru, ceea ce înseamnă că respectivii nu s-au ostenit să-şi verifice textul înainte de postare ori măcar să-l editeze după (presupunând că îndreptarea unei greşeli de scriere este permisă câtă vreme nimeni încă n-a semnalat-o). Nu de alta, dar o eroare nu merită să se eternizeze pe un forum de ŞTIINŢĂ („nu se merită” fiind o altă aberaţie logică şi morfo-sintactică suferită de verbul tranzitiv „a merita” – căci la fel cum nu punem în discuţie dacă ne merităm pe noi înşine, în asemenea cazuri nu chestionăm dacă un efort sau demers „se merită pe sine”, ci dacă el prezintă vreo utilitate pentru noi; altfel spus, dacă o acţiune este sau nu lipsită de sens, merită sau nu efortul nostru).
  
Am să numerotez REGULILE pentru a putea face trimiteri ori de câte ori va fi necesar.

I. Încep cu substantivele şi adjectivele:
[Notaţii: N-A = cazul nominativ-acuzativ; G-D = cazul genitiv-dativ; sg. = singular; pl. = plural]

1. numai i (un singur i)

(1) Se scrie cu un i singularul nearticulat al substantivelor de orice gen:
masc: pui, unchi; neutru: roi; unghi, taxi; fem. joi, vineri, zi

[Ce înseamnă „nearticulat”? Că lipseşte articolul hotărât, singurul care face corp comun cu cuvântul care se articulează. Îl recunoaştem fiindcă individualizează puternic obiectul cunoscut deja de vorbitori ori introdus anterior în enunţ, dar şi după formele lui la nominativ-acuzativ singular:  -(u)l, var. -le (ca în peretele) pentru masculin şi neutru, respectiv -a pentru feminin].  Comparăm:
      
(un) pui / puiul
(un) taxi / taxiul
(o) vineri / vinerea; o (zi) / ziua

(2) La fel, pluralul nearticulat al substantivelor şi adjectivelor masculine: arbitri, cai, lupi, arici; albaştri, albi, moi, mici, vechi.

Ex: nişte arbitri blegi; câţiva lupi singuratici; doi cai albi; ăştia-s arici moi, ca vai de ei, nu le-au crescut încă ţepii (da, ţepii sunt articulaţi! dar despre ei, mai încolo). Puteţi face testul dacă substantivul este nearticulat la plural aşezându-i în faţă cuvinte precum: nişte, unii, câţiva, doi, trei etc.    

Fac excepţie de la regula (2) substantivele şi adjectivele masculine al căror singular se termină în -iu, însă pluralul nearticulat se scrie cu doi i (cafegiu – cafegii; auriu – aurii; aici, primul i provine din forma de singular, în vreme ce al doilea este semnul, „marca” de plural), precum şi substantivul copil (pl. copii).  Test: nişte copii zburdalnici; doi cafegii înrăiţi; mi-am cumpărat o pereche de peşti aurii.

(3) Pluralul nearticulat al substantivelor şi adjectivelor feminine: cărţi, ţări, mări, vulpi, idei; moi; mici; vechi; la fel, pentru genitiv-dativul singular nearticulat (regula generală fiind că „femininele” au aceeaşi formă în N-A pl.şi G-D sg.). Test: câteva cărţi vechi; peste mări şi ţări; nişte vulpi mai mici; am intrat la idei; ori paginile unei cărţi vechi; pe întinsul unei mări; din albastrul unei zări; nu-i pot găsi unei anumite ţări capitala pe hartă.  
  
[Reamintesc: „nearticulat” înseamnă fără articolul hotărât, adică fără -le (N-A pl.) şi -i (G-D sg.)].  Comparăm:  

câteva cărţi vechi / cărţile vechi
mări şi ţări / mările exotice şi ţările vecine lor


albastrul unei zări / al zării
paginile unei cărţi vechi, ale vechii cărţi / paginile cărţii
; etc., unde primul i marchează forma de plural (cărţi), în vreme ce al doilea este articolul hotărât (cărţii).

Fac excepţie de la regula (3) substantivele şi adjectivele feminine al căror nominativ-acuzativ singular (N-A sg.) se termină în -ie bisilabic (pronunţat ca în cuvântul ie = aia de-o poartă femeile): bucurie - bucurii; familie - familii; roşie - roşii (culoarea, dar şi fructul, aka tomată). Deci: ie, ii şi iile româneşti ... dar astea sunt albe, nu roşii.

-   va urma –

Între timp, aştept întrebări - ori corecturi dacă e cazul. Nu-i cu supărare. :)
« Ultima Modificare: Octombrie 30, 2012, 01:28:44 a.m. de Sieglind »

Offline Sieglind

  • Experimentat
  • ***
  • Mesaje postate: 995
  • Popularitate: +153/-25
Răspuns: La vânătoare de "ve-ţi, î-ţi şi a-ţi"
« Răspuns #13 : Octombrie 30, 2012, 07:52:20 p.m. »
2. numai ii (doi i)

(4) Scriem cu doi i (ii) pluralul nearticulat al substantivelor şi adjectivelor masculine terminate în -iu (cafegiu – cafegii; geamgiu – geamgii; auriu – aurii; portocaliu - portocalii); al substantivului copil (copii) şi al adjectivului roşu (roşii) [cele care formează excepţia de la regula (2)]. Testul pentru „nearticulat” este identic, folosindu-ne de: nişte, unii, câţiva, doi, trei etc.  Deci: (nişte) cafegii înrăiţi, dar (câţiva) copaci aurii (roşii).

(5) La fel, pluralul articulat al substantivelor şi adjectivelor masculine în cazul N-A: arbitrii*, caii, lupii, aricii; albaştrii*, albii, gălbuii, micii, vechii. Aici, primul i este terminaţia de plural corespunzătoare regulii (2), al doilea i fiind articolul hotărât (pentru masculin plural), de unde: (i1+i2 = ii) în forma articulată. Explicitare:

a) Când substantivul precede adjectivului, articolul hotărât (cel de-al doilea i) se ataşează substantivului, iar adjectivul rămâne nearticulat (cu un singur i):  
Ex: arbitrii cei blegi; lupii singuratici; caii albi şi cei negri; boierii cei vechi; ăştia-s omuleţii albaştri de care pomeneai?
Greşit: omuleţii albaştrii

Desigur, în cazul descris la regula (4) (adjectiv terminat în -iu sau roşu), atunci – deşi nearticulat – adjectivul se scrie tot cu doi i: pomii aurii; omuleţii roşii  [căci „roşi” ar putea fi doar de invidie, unii].

b) Invers, când adjectivul este antepus (stă în faţa substantivului), lui i se ataşează articolul hotărât, astfel încât substantivul (plasat pe locul 2) se scrie cu un singur i: blegii de arbitri; singuraticii lupi; ăsta-i stirpe din vechii boieri?

c) Similar: negrii nu sunt diferiţi de albi; albaştrii joacă mai bine (aici, adjectivul s-a „substantivizat”, prin urmare el preia articolul).

Fac excepţie de la regula (5) substantivele şi adjectivele masculine de la regula (4), adică cele terminate în –iu; + copil; + roşu, care primesc încă un i când iau forma articulată. Logic! ele au deja doi i (primul provenind din radicalul -iu, iar al doilea, desinenţa de plural), astfel încât lor li se adaugă un al treilea i, corespunzător articolului hotărât:

cafegiu – cafegii, dar cafegiii de odinioară ştiau să preţuiască un zaţ;
auriu – aurii, dar auriii ei conduri;
propriu – proprii, dar cu propriii lui ochi;
fiu – fii, dar fiii cei nemilostivi ai împăratului,
precum şi:
copil – copii, dar copiii gălăgioşi de peste drum;
roşu – roşii, dar roşiii (săi) pantaloni.

Exemplele pot părea ciudate, important este însă că fiecare dintre cei trei i se poate justifica, raţional:

i1 = provine din radicalul –iu al singularului
i2 = marchează pluralul masculin
i3 = articolul hotărât

Un test util poate fi să înlocuim pluralul masculin cu cel feminin (articolul hotărât –le fiind mai uşor detectabil). Substituind ochi cu puteri, cu propriii lui ochi devine cu propriile lui puteri.

* Pentru pluralul substantivelor şi adjectivelor masculine terminate la singular în consoană + r sau l + u (de tipul arbitru, astru, codru, cuscru, litru, membru, metru, ministru, socru, respectiv acru, albastru, aspru, negru, amplu, dublu, multiplu, dublu, suplu) şi seriile de forme articulat - nearticulat, vezi şi http://www.scientia.ro/forum/index.php/topic,2824.0.html

(6) Pluralul nearticulat şi genitiv-dativul singular nearticulat al substantivelor şi adjectivelor feminine pe care le-am calificat drept excepţie de la regula (3), anume cele care la nominativ-acuzativ singular (N-A sg.) se termină în -ie bisilabic: bucurie, bucurii; familie-familii; roşie-roşii

Pentru „nearticulat” facem testul cu nişte, unele, câteva, două etc. Deci: (unele) bucurii, (câteva) familii, (nişte) roşii din grădină; (nasturii unei) rochii; dar şi familiei proprii – adjectivul este nearticulat fiindcă urmează modelul regulii (5) a.

(7) Genitiv-dativul singular articulat al substantivelor feminine: paginile cărţii, valurile mării, coada vulpii, esenţa ideii. La fel, în cazul adjectivelor care preced substantivul, similar modelului de la regula (5) b: Micii Serenade i-a urmat Marele Vals; vechii cărţi nu i-am putut găsi vreun cusur.

Fac excepţie de la regula (7) substantivele feminine cu genitiv-dativul singular nearticulat în -e, -le şi -ii [pentru ultima categorie, vezi mai sus, regula (6)]: poarta casei, ziua mamei; Oda Bucuriei,  tradiţia familiei, coaja roşiei.

(8 ) Pluralul nearticulat al substantivelor neutre terminate la singular în -iu: domeniu, serviciu (greşit: servici), studiu. Deci: domenii, servicii, studii, dar şi seminarii (alternativ cu seminare).


3. numai iii (trei i)

(9) Cele tratate ca excepţie de la regula (5), adică nominativ-acuzativul plural al substantivelor şi adjectivelor masculine cu singularul în -iu; al subst. copil şi al adj. roşu:

cafegiii de odinioară ştiau să preţuiască un zaţ; auriii ei conduri; cu propriii lui ochi; fiii cei nemilostivi ai împăratului;                                     precum şi:
copiii gălăgioşi de peste drum; roşiii (săi) pantaloni; sau roşiii i-au învins pe albaştri.


4. patru i (cel de-al patrulea, după cratimă)

(10) Deşi sunt cazuri rarissime, în scris (cel puţin teoretic) nu pot fi ignorate: cu propriii-i ochi.  Primii trei i (i1, i2, i3) au fost explicitaţi la regula (5), ca fiind excepţia. Cel de-al patrulea este o formă contrasă de pronume posesiv: lui, ei. Pentru test, înlocuim cu un substantiv feminin: cu propriile-i puteri = cu propriile lui/ei puteri; la fel, putem înlocui pronumele în dativ: propriii-mi părinţi.      
 

II. Pronume şi adjective pronominale:

1. numai i (un singur i)

(11) Nominativ-acuzativul masculin plural al pronumelor personale noi, voi şi ei; al pronumelor şi adjectivelor posesive (a, ai) mei, tăi, săi, noştri, voştri.
 
Greşit: voştrii, noştrii

2. numai ii (doi i)

(12) Nominativ-acuzativul masculin plural al pronumelor personale însul, dânsul (înşii, dânşii); al pronumelor şi adjectivelor nehotărâte unul, vreunul (unii, vreunii) şi al pronumelui nehotărât altul (alţii). Alţii vorbeau, dar alţi oameni, alte obiceiuri.  

Aidoma şi în cazul numeralelor ordinale întâi, prim, secund, terţ (întâii, primii, secunzii, terţii). Primii s-au înscris / primii veniţi au găsit poarta închisă.

Regula urmează tiparul de la (5) c.

Profit însă de ocazie ca să semnalez o altă greşeală: vreun, vreo se scriu într-un singur cuvânt, fără cratimă (ştergeţi-vă vre-o din memorie)!


Sintetizând, regulile „câţi i la sfârşit” se călăuzesc după următoarele criterii:

a. pentru formele flexionare masculine (substantive, adjective etc.):
- dacă radicalul conţine deja un -i (cum sunt cele cu terminaţia -iu), acesta se menţine, indiferent de număr şi caz (l-am notat i1);
- la plural, primesc un -i (diferit de primul), pe care l-am notat i2;
- dacă sunt purtătoare de articol hotărât (ca unităţi de sine stătătoare ori atunci când ocupă poziţia 1 = antepoziţie într-o secvenţă tip subst. + adj. ori adj. + subst.), primesc un alt -i (diferit de primii doi), pe care l-am notat i3.

b. pentru formele flexionare feminine (substantive, adjective etc.):
- dacă radicalul conţine deja un -i (cum sunt cele cu terminaţia -ie), acesta se menţine, indiferent de număr şi caz (l-am notat i1);
- nearticulate, la plural şi genitiv-dativ singular primesc de regulă un -i (diferit de primul), pe care l-am notat i2;
sau
- articulate, pot primi un i în genitiv-dativ singular, dar atunci acesta va fi un i3, care nu poate coexista cu un i2.

Mă întreb, ar merge trasată şi o schemă logică?  ???

- va continua (cu verbul şi gata!) -
« Ultima Modificare: Octombrie 31, 2012, 01:02:08 a.m. de Sieglind »

Offline Sieglind

  • Experimentat
  • ***
  • Mesaje postate: 995
  • Popularitate: +153/-25
Răspuns: La vânătoare de "ve-ţi, î-ţi şi a-ţi"
« Răspuns #14 : Octombrie 31, 2012, 10:16:03 p.m. »
Mai înainte de a încheia :))))))): era odată un anunţ pe google: Scri şi vorbeşti corect germana … în nuş’câte zile. Jawohl!

III. Verbe:

1. numai i (un singur i)

(13) Cu un singur i se scrie persoana a II-a singular la toate timpurile simple [= care nu sunt compuse cu un auxiliar] ale indicativului (prezent, imperfect, perfect simplu, m.m. ca perfect), dar şi la conjunctivul prezent (fiindcă are aceeaşi formă cu indicativul prezent).
Deci tu:
-   (să) aduni, afli, bei, lucrezi, citeşti, râzi, rămâi;
-   adunai, aflai, beai, lucrai, citeai, râdeai, rămâneai;
-   adunaşi, aflaşi, băuşi, lucraşi, citişi, râseşi, rămăseşi;
-   adunaseşi, aflaseşi, lucraseşi, citiseşi, râseseşi, rămăseseşi.


Greşit: tu (să) aflii

Fac excepţie de la regulă: tu (să) apropii, (să) scrii, (să) ştii, (să) vii, (să) ţii; la fel, (tu) să fii (deoarece au „tema în i vocalic”).
De asemenea, tu (să) nu apropii, (să) nu scrii, (să) nu ştii, (să) nu vii, (să) nu ţii, respectiv (tu) să nu fii (forma afirmativă şi forma negativă fiind identice).

Greşit: tu (să) scri, tu (să) şti, tu (să) fi, tu (să) vi, tu (să) ţi.

În toate aceste cazuri putem recurge la cel mai simplu test, de natură să elimine eventualele dubii: substituţia. Nu văd de ce ar fi mai dificil să aplici în scriere o metodă des utilizată în calculele matematice. Testul ne arată că unul şi acelaşi verb, conjugat la o altă persoană, să zicem persoana a III-a singular, îl înlocuieşte pe cel de-al doilea i cu -e (uneori -ă). „Buclucaşul” i devine astfel mai uşor de recunoscut, iar dublarea // absenţa lui – şi mai stridentă. În acest sens comparăm cu:
1.   el/ea să afle (de unde şi până unde „aflii”? al doilea i fiind superfluu);
2.   el/ea (să) apropie, (să) scrie, (să) ştie, (să) fie, respectiv cu vine / să vină, devine / să devină; ţine / să  ţină; deţine / să deţină.
Ca să fie clar, am marcat cu roşu i-ul provenit din temă, cel pe care verbul şi-l menţine în paradigmă, indiferent de persoană şi număr, iar cu albastru, desinenţele de persoană.  

Nu-i supărător la ochi să „scri" şi vorbeşti corect?”

Comentariu. Ortografia românească este în mod fundamental fonemică (scriem cum pronunţăm), de aceea majoritatea greșelilor provin şi dintr-o falsă percepţie a sunetului auzit sau pronunţat, în raport cu norma. Cum greşelile de scriere apar în mod frecvent acolo unde vorbitorul nu poate face distincţia fonologică (ca în exemplele de mai sus), pentru a le evita este necesar un anumit „raţionament” morfologic, ceea ce presupune cunoaşterea regulilor şi, desigur, a excepţiilor. Cine nu-i în stare (ori n-are chef) să le înveţe, poate găsi aici o mulţime de exemple (fără pretenţia că aş fi reuşit să acopăr o zonă atât de vastă). Dar a te strădui să-ţi însuşeşti, până la reflex, „grafia corectă” constituie, în opinia mea, un gest de RESPECT (dacă nu pentru normă, convenţională la urma urmei, măcar faţă de ceilalţi).

(14) Tot cu un i se scriu verbele de conjugarea a IV-a cu infinitivul în -i: a fi, a şti, a reuşi, a lungi, a dori, a întâlni, a răni, a tânji, a năzui, a birui etc., care – de vreme ce la infinitiv (prezent) se termină într-un singur i – n-au absolut niciun motiv să se comporte diferit atunci când formează moduri şi timpuri compuse (cu auxiliar), indiferent de persoană şi număr. Astfel:

- viitorul: (eu) voi fi, (tu) vei şti, (el) va reuşi, (ea) va dori, (noi) vom întâlni, (voi) veţi năzui, (ei, ele) vor birui;
- condiţionalul-optativ: (eu) aş fi, (tu) ai şti, (el) ar reuşi, (ea) ar dori, (noi) am întâlni, (voi) aţi năzui, (ei, ele) ar birui;
- construcţii de tip „a putea + verb”: (eu) pot fi, (tu) poţi şti, (el) poate reuşi, (ea) poate dori, (noi) putem întâlni, (voi) puteţi năzui, (ei, ele) pot birui.

De unde atunci greşelile, excesul de i: voi fii, vei reuşii, ar dorii etc.? Testul substituţiei ne va da: eu voi merge (nu *mergee), tu ai lăuda (nu *lăudaa), ei pot umbla (nu *umblaa).
  
Excepţie: doar patru verbe se scriu cu doi i la infinitiv: a prii, a pustii, a înmii şi a se sfii. Bineînţeles că-şi vor păstra ambii i la viitor, condiţional-optativ şi în formele compuse: îmi va prii sau nu; ar pustii o lume întreagă; nu se puteau sfii tocmai acum!  

(15) Acelaşi unic i, sufix al infinitivului la verbele de conjugarea a IV-a (altele decât cele terminate în -î) este şi „marcă” a perfectului simplu, indiferent de persoană şi număr. Întrucât persoana a 3-a singular are „desinenţă zero”, formele verbale corespunzătoare se scriu cu un singur i final (repet, el marchează exclusiv timpul gramatical): (el/ea) citi, veni, auzi, veni, iubi, minţi. Spre comparaţie: tu citişi, noi citirăm, voi citirăţi, ei/ele citi.

Un al doilea i poate să apară doar la persoana I singular: (eu) citii, venii, auzii, venii, minţii etc., când marchează specific „persoana” (ca desinenţă). De unde decurge (logic) şi următoarea regulă:

(16) La toate celelalte verbe (altele decât conjugarea a IV-a cu infinitivul în -i), persoana I singular a perfectului simplu se scrie cu un -i: (eu) adunai, tăcui, bătui, mersei, coborâi.

2. numai ii (doi i)

(17) Scriem cu doi i persoana a II-a singular la indicativ prezent (şi conjunctiv prezent) în cazul verbelor ce formează excepţia de la regula (13), adică:

tu (să) apropii, (să) scrii, (să) ştii, (să) vii, (să) devii, (să) ţii; pentru verbul a fi, regula se aplică doar conjunctivului (tu) să fii.

La unele verbe de conjugarea I (cu tema în i vocalic), persoana I şi a II-a singular la prezentul indicativ şi conjunctiv sunt omonime (diferenţiabile prin pronume sau în context): eu / tu (să) apropii; eu / tu (să) înjunghii; eu / tu (să) mânii; eu / tu (să-l) sperii.
 
(18) Cu doi i se scriu la infinitiv cele patru verbe-excepţie de la regula (14): a prii, a pustii, a înmii şi a se sfii. Iar potrivit regulii (15), aceeaşi formă este valabilă şi pentru persoana a III-a singular a perfectului simplu (cea cu „desinenţă zero”): el se sfii.

(19) La fel, persoana I singular la perfectul simplu al verbelor de conjugarea a IV-a terminate în -i: (eu) citii, venii, auzii, venii, minţii etc., potrivit explicaţiilor de la regula (15).


3. numai iii (trei i)

(20) Coroborând regulile (15) şi (18), persoana I singular la perfectul simplu al celor patru verbe se scrie cu trei i: (eu) priii, pustiii, înmiii, mă sfiii, unde i3 = desinenţa specifică persoanei I.


-------------

Dincolo de toate astea, cred că verbul „a fi” (de care ne tot lovim) merită şi o discuţie aparte: când anume scriem „fi” sau „fii”.

FI se scrie invariabil, indiferent dacă este cu sau fără negaţie:
-   la infinitiv (a fi sau a nu fi);
-   la viitor: (nu) voi / vei / va / vom / veţi / vor fi atenţi (logica ne spune de ce-i greşit *ve-ţi);
-   la condiţional prezent: (nu) aş / ai / ar / am / aţi / ar fi în stare (greşit: *a-ţi, tot din motive de logică);
-   la condiţional perfect: (nu) aş / ai / ar / am / aţi / ar fi fost în stare (greşit: *a-ţi);
-   la conjunctiv perfect: eu / tu / el (ea) / noi / voi / ei (ele) să fi fost mai devreme acasă;  
-   în construcţii cu „a putea”: eu (nu) pot fi ca tine; tu (nu) vei putea fi pregătit; el (nu) ar putea fi sigur etc.

FII se scrie:
-   la conjunctiv prezent, persoana a II-a singular: tocmai tu (nu) fii grăbit!

Dacă traversăm paradigma, observăm imediat motivul prezenţei unui al doilea i:

eu să fiu
tu să fii
el/ea să fie
noi să fim
voi să fiţi
ei/ele să fie


----------


Am lăsat imperativul persoanei a II-a singular pour la bonne bouche.

Cel negativ este cu un singur i: Nu fi hain! Asta fiindcă verbele din limba română îl formează de la INFINITIV (care, în cazul lui „a fi”, se scrie cu un -i şi atât). Test: Nu pleca! Nu dormi! Nu face asta! Nu te duce! Nu gândi! Nu zice hop!  

Greşit: Nu fii! Nu ! Nu zii! Nu zi!  

În schimb, imperativul pozitiv al verbului „a fi” se scrie cu doi i: Fii sigur că aşa e corect! În niciun caz, never ever: fi sigur!

Cât despre celălalt verb problematic, zice, regula e simplă: se comportă ca şi spune.
Prin urmare: Zi! Zi-le, măi, zi-i şi lui, zi-i şi ei, zi-le şi lor, zi orişicui ... povestea lui „i”!

La final, am un mesaj şi pentru Scientia: a sosit oare vremea să corectaţi titlul „Aspecte generale ale cercetarii stintifice ...” de la „Educaţie şi cercetare”? Ştiu, e din neatenţie. Acoló, un pirpiriu de i medial  ;)  

‚Ohne dich’

« Ultima Modificare: Noiembrie 01, 2012, 01:58:44 a.m. de Sieglind »