@Sieglind:
Eu sunt economist, dar nu ma consider "om de stiinta" 
. Nu contest ca in cadrul acestor "stiinte" se aplica si metode stiintifice (ca sa ma refer doar la domeniul meu, matematica e indispensabila in econometrie, modelare, teoria pietelor etc). Dar exista si alte "ingrediente" utilizate in aceste domenii, care au o doza foarte mare de subiectivism.
O fi si sociologia stiinta, daca zici tu. E si asta o opinie.
Primul imbold a fost să achiesez şi să-ţi propun, ca soluţie de compromis, să le rebotezăm „PSEUDO-ŞTIINŢE”
Al doilea, să te invit la secţiunea pentru „Filozofia ştiinţei”, dar nu se potrivea cu emoticonul: sper că nu te superi că-mi place să (şi) râd, adică să glumesc.
Aşa că … dacă tot ne găsim la „Sociologie”, de ce n-am continua aici?
Începem cu definiţia - ca la carte (
à la carte)
. Din veşnicul nostru manual, Wiki (nu te baza vreodată pe mine că aş fi în stare de definiţii) aleg meniul scurt:
Sociologia constă în studiul vieții sociale umane, a grupurilor și societăților.
Iar de la
Științele sociale, că
sunt un grup de discipline academice care studiază aspectele umane ale lumii. Ele se deosebesc de artă deoarece folosesc metoda științifică în studiul umanității, inclusiv metode calitative și cantitative.
Că utilizează „metoda ştiinţifică” accepţi până şi tu, dar (aici e aici) implică o „doza foarte mare de subiectivism” (btw: asta-i măsurabilă? cuantificabilă? după ce criterii? hmm). Din ce motiv cunoaşterea faptelor sociale, a unei
realităţi obiective, să difere într-atât de alte forme de cunoaştere încât să nu-şi merite un statut (full-fledged) de
ştiinţă?
N-ai să obiectezi faţă de metodele
cantitative, căci ele ţin de trunchiul comun al
pozitivismului (adevăratele ştiinţe,
exacte, nu altcumva!). În sociologie, însuşi August Comte Botezătorul (cel care i-a născocit numele) pleda pentru cunoaşterea pozitivă exactă a faptelor sociale şi utilizarea metodelor consacrate în ştiinţele naturii (“prin subordonarea necesară şi permanentă a imaginaţiei faţă de observaţie, care constituie spiritul ştiinţific propriu-zis, în opoziţie cu spiritul teologic sau metafizic.”)
Atunci poate că-i suspectă cercetarea
calitativă; într-adevăr, aici nu mai e vorba de utilizarea standardizată a diverselor metode şi instrumente, ci ea fluctuează (non-liniar), în funcţie de context, între activităţile specifice, de la intervievare la observaţie, la interpretarea datelor din documente personale sau istorice. Prin urmare, presupune o anumită
flexibilitate, dar şi apetitul, deschiderea către inter- şi transdisciplinaritate. Asta să fie marca subiectivismului?
Dacă Max Weber le pretindea cercetătorilor vieţii sociale o „neutralitate axiologică”, aidoma celei de care dau dovadă fizicienii, iar în studiul lor să se dispenseze de orice valori morale, etice, politice (“dacă există o virtute … , aceasta este obligaţia expresă de a gândi întotdeauna la rece, în sensul unei autorităţi personale în faţa idealurilor, chiar şi a celor mai măreţe, care domină vremelnic o anumită epocă”), un „calitativist” va accepta că în investigaţia sociologică survine şi o „amprentă” a propriei biografii şi apartenenţei de grup (clasă socială, rasă, etnie, naţionalitate sau religie, ori
gender, adică sex). Pentru a şti cum s-o gestioneze.
Ori poate te gândeai la „obiectul de studiu” al ştiinţei? Pe de-o parte – viaţa socială (umană), pe de alta – lumea non-umană. Sunt ele suficient de asemănătoare pentru ca prima să poată fi cercetată şi descrisă cu metodele consacrate în studierea lumii fizice? Unii au răspuns că da, fiindcă întreaga natură este guvernată de aceleaşi
legi cauzale, deci că ele pot fi desprinse printr-o unică metodă ştiinţifică (în care
măsurarea a devenit un ideal al ştiinţelor). Alţii, dimpotrivă, au făcut distincţia între ştiinţele naturii şi cele sociale prin prisma metodelor specifice: generalizatoare, în cazul ştiinţelor naturii (pentru că tind să descopere relaţii sau proprietăţi generale, sau
legităţi); de individualizare, în cazul ştiinţelor sociale, şi nu numai, fiindcă vizează aspecte particulare sau unice ale fenomenelor studiate, ori evenimente irepetabile.
Din această viziune dichotomică decurge şi teza că metoda ştiinţelor naturii este
explicaţia, iar a celor sociale este
înţelegerea, concept pe care Max Weber l-a luat drept principiu al sociologiei sale comprehensive, chemată să identifice, pe baza „semanticii” acţiunilor umane, „tipuri ideale” de conduită sau acţiune socială.
Aşa ajungem şi la o tipologie a societăţilor.
Ideile nu-mi aparţin. Sunt o serie de lucrări ale unor celebri autori - lista scurtă: Auguste Comte, John Stuart Mill, Émile Durkheim, Wilhelm Dilthey, Max Weber.
Cât depre
ştiinţele economice (auzi,
econometrie! când mi-a vorbit cineva despre asta, eu, ca şi mâtza … oare tot tu să fi fost?), pentru mine vor rămâne un perpetuu, de nedezlegat
mister.
P.S. Am şi o patalama pe care scrie ceva cu „ştiinţe”. Crezi că mi-am imaginat vreodată că un petec de hârtie m-ar putea face „om de ştiinţă”? zău
