Despre SENS-ul existentei

[Eugen7]

SENSUL EXISTENTEI
Suntem fiinte rationale, ca atare percepem lumea din jurul nostru si o analizam. O analizam prin prisma experientei de viata si prin cunostintele pe care le-am dobandit de-a lungul timpului. In mod inevitabil, incostient de multe ori atribuim un sens ptr. orice.
Daca ne merge prost si avem ghinion - gasim explicatii care de regula tin de altii... daca ne merge bine, noi suntem actorul principal. Sensul ne insoteste de cand ne nastem si chiar si dupa moarte, ptr. persoanele celebre care si-au lasat amprenta asupra lumii. Sensul ca atare este un concept abstract si nu o realitate. Sensul il modelam noi dupa, imaginea noastra asupra lumii, dupa starea noastra de spirit etc. (daca esti vesel, vezi sensuri pozitive peste tot, daca ti-s innecate corabiile tot universul pare sa comploteze impotriva ta).
Sensul este constructia noastra pentru a da "SENS" lucrurilor si evenimentelor din care facem parte. Nu este o componenta intrinseca a universului. Sensul este ceva personal, toti avem cate un sens - dar, nu este deloc obligatoriu ca toti sa avem acelasi sens. Lumea este mare si din fericire la sensuri intotdeauna este cite ceva ptr. fiecare. Noi il construim si poate ne gasim un tel din a-l face cat mai nobil (desi e discutabil ce este nobil...)
In fine, daca te uiti la fiecare om pe strada, fiecare are drumul lui. Per ansamblu e o miscare browniana, insa toti au sens.

Consider ca asertiunea este pertinenta si as dori sa subliniez ca reieste implicit importanta congnitiei in sens-ul existentei.

Fiecare specie inteligenta atribuie un sens existentei sale prin congnitia specifica pe baza acelorasi informatii obtinute prin perceptia senzoriala.

In acest sens congnitia umana, este in prezent singura cunoscuta care are in componenta sa intelectul (si nu doar inteligenta). De aceea sens-urile pe care le "cauta" mintea umana sunt si in sfera intelectuala prin cognitia specifica si nu doar in sfera inteligenta, fiziologica... specifica multor alte organisme.

[AlexandruLazar]

Atribuirea unui sens existentei "din afara existentei in sine" implica existenta unei ratiuni superioare care si-a propus sa creeze aceasta existenta si sa-i atribuie un sens, pe care noi cei ce facem parte din aceasta existenta sa-l ducem la indeplinire.

Ok... în acest caz, dacă această rațiune superioară nu există, inferența nu este că acest sens nu există?

[07Marius]

Ok... în acest caz, dacă această rațiune superioară nu există, inferența nu este că acest sens nu există?

Eu nu ma grabesc niciodata sa trag concluzii definitive. Mai degraba, imi construiesc un model, o ipoteza si vad cum functioneaza fara a avea pretentia ca este definitiva. Cred ca asta este atitudinea cea mai potrivita in fata oricarei probleme. Revenind la sensul existentei, eu as inclina sa zic (sa formulez) ca nu am identificat un sens anume pentru existenta sau pentru orice altceva. Constat ca aceste lucruri exista prin perceptia mea limitata si incerc sa le inteleg cat de profund se poate la nivelul meu.
Daca ar fi sa formulez un "sens" (sa zicem ca as detine functia de presedinte al universului si ar fi in atributia mea sa definesc un SENS) as spune ca singurul SENS  pe care il identific in mod general si care se produce in mod natural, nealterat ar fi SENSUL SPRE ECHILIBRU. Totul pare sa convearga inspre echilibru. Pare sa fie o LEGE universala a lucrurilor, a fiintelor si a vietii, prin urmare si a existentei.
Lucrurile, evenimentele de orice fel: sociale, fizice, chimice, existentiale pina la urma -> toate se "scurg" in directia echilibrului. Sigur, sunt tranziente si tulburari -> dar in fina, inevitabil totul ajunge intr-o stare de echilibru sau cvasi echilibru daca doriti. Depinde de scara temporala la care le observi.

Nu cred sa existe sensuri specifice (definite de o ratiune suprema): pentru existenta, pentru galaxii, pentru moarte, pentru bucurii si alte simtaminte. Nu se potriveste cu constructia mea interioara acest concept, dar nu-l exclud in totalitate. Cred doar ca universul este mult mai simplu si elegant, in care ECHILIBRUL  este cel de dicteaza regulile jocului.

[AlexandruLazar]

Eu nu ma grabesc niciodata sa trag concluzii definitive.

Nici eu, pe cât posibil; în lipsa unor dovezi inechivoce a existenței acelei ratiuni superioare, mi se pare destul de clar că nu avem nici dovezi inechivoce ale faptului că ar exista un sens al existenței, dacă acel sens este dat de o rațiune superioară.

În privința echilibrului, sunt de acord -- totuși echilibrul ar putea la fel de bine să fie o proprietate inerentă a obiectelor și nu un scop .

[MariS]

Eu cred ca Existenta are un Sens. Iar Sensul e pe masura maretiei acestei Existente. Nu cred ca poate fi gasit cautand doar la suprafata. Sensul trebuie sa fie unul profund si el trebuie sa explice de ce exista totul mai degraba decat nimic .. Ar fi fost mai simplu sa nu existe nimic .. si totusi .. exista. De ce?

[AlexandruLazar]

E a treia pagină și încă n-am văzut niciun argument pentru afirmația asta:

Eu cred ca Existenta are un Sens. Iar Sensul e pe masura maretiei acestei Existente.

De asemenea, raspunsul la întrebarea:

Sensul trebuie sa fie unul profund si el trebuie sa explice de ce exista totul mai degraba decat nimic .. Ar fi fost mai simplu sa nu existe nimic .. si totusi .. exista. De ce?

poate la fel de bine să fie că există absolut din întâmplare, ceea ce nu implică vreun sens. Desigur, ar fi neplăcut pentru noi, la nivel moral, să fie așa, dar acesta nu constituie un argument pentru faptul că nu e așa.

[07Marius]

Eu cred ca Existenta are un Sens. Iar Sensul e pe masura maretiei acestei Existente. Nu cred ca poate fi gasit cautand doar la suprafata. Sensul trebuie sa fie unul profund si el trebuie sa explice de ce exista totul mai degraba decat nimic .. Ar fi fost mai simplu sa nu existe nimic .. si totusi .. exista. De ce?

Aici as vrea sa adaug ceva: nimicul desi pare extrem de simplu e la fel de complex ca absolutul. Pina la urma, ele se combina ca si yin -yang-ul din filozofia chineza. In functie de conditii si de ce parte a lucrurilor privesti, vezi citeodata mai mult din 'NIMIC' sau cateodata mai mult din 'CEVA'.

E si o contradictie de sens sau definitii: un nimic n-are cum sa existe... ceva ce exista, are si proprietati, il poti defini, il poti delimita si daca esti norocos il poti si descrie.

Vidul daca il consideram ca echivalentul "NIMICULUI" e departe de a fi gol, "umplut" cu nimic...

[Udar]

Ca sa vorbim despre sensul existentei trebuie sa vedem cate si ce tipuri de directii ale existentei pot fi.....Care a fost sensul existentei universului?Daca ar disparea la un moment dat orice forma de fiinta din noianul de universuri printr-un big-crunch global atunci cate si ce tipuri de universuri ar mai fputea fi printr-un big-bang global?A discuta despre sensul existentei fara a filozofa este hazardant si neconstructiv....A discuta despre sensul existentei fara a cerceta care este cauza existentei universului este fara directie si se stie ca orice directie are doua sensuri,un sens materialist dialectic si un sens idealist.......

[Eugen7]

Ca sa vorbim despre sensul existentei trebuie sa vedem cate si ce tipuri de directii ale existentei pot fi...

Sunt in asentimentul dvs.
Astfel in acest sens consider ca putem vorbi despre directii existentiale ale obiectelor materiale (a caror cognitie inteligenta se bazeaza pe perceptia senzoriala), ale obiectelor matematice (abstracte), informationale (a caror cognitie intelectuala se bazeaza pe evident pe intelect, minte)... ale obiectelor metafizice (a caror congnitie intelectuala trebuie sa se bazeze evident tot pe intelect, minte... intrucat consider ca nu putem vorbi de obiectivitate a realitatii in afara intelectului).

Daca ar disparea la un moment dat orice forma de fiinta din noianul de universuri printr-un big-crunch global atunci cate si ce tipuri de universuri ar mai fputea fi printr-un big-bang global?

Consider ca afirmatia dvs trebuie pusa neaparat in legatura cu modul de functionare al universului nostru.
In acest sens (filozofic) cum putem vorbi de materie, energie, forte fundamentale in alte universuri? In sens unitar sau diferit... iar in acest din urma caz am putea vorbi despre o cognitie intelectuala ale acelor tiputi de universui daca exista? iar in primul caz (in care exista elemente comune ale acestor multiple universuri, in ceea ce priveste materia, interactiunea dintre particule...) ore nu putem vorbi de o cognitie unitara a multiversurilor...
Sunt ganduri filozofice cu privire la subiectul discutat si va rog sa le considerati ca atare.

A discuta despre sensul existentei fara a filozofa este hazardant si neconstructiv....

Sunt in asentimentul dvs.

A discuta despre sensul existentei fara a cerceta care este cauza existentei universului este fara directie si se stie ca orice directie are doua sensuri,un sens materialist dialectic si un sens idealist.......

Subscriu asertiunii dvs.
In acest sens doresc sa citez un blog pe care il consider pertinent si relevant (Sunt in asentimentul autorului).
http://www.sebant.ro/?p=62
"[...]Ce ziceti insa de paradoxul lui Epimenide, Sunt un mincinos! Daca ar spune adevarul, atunci ar minti si suntem aruncati in contradictie. Daca ar minti, atunci ar insemna ca spune adevarul. Din nou suntem in dilema. Goedel a fost cel care a demonstrat ca in matematica exista afirmatii care sunt adevarate, dar care nu vor putea niciodata sa fie demonstrate ca fiind adevarate… ca si in paradoxul mincinosului.
     Incepem sa pierdem din ce in ce in ce mai mult increderea in ceea ce stiam pana acum. Putem spune ca incertitudinea la nivel cuantic si relativitatea la nivel macroscopic guverneaza Universul. Dar asta nu inseamna ca lucrurile sunt haotice. Exista ordine chiar si in haos. Nu trebuie sa ne indoim ca exista cineva care are grija de noi. Chiar daca vom ajunge, cu toate inexactitatile mai sus enuntate, sa avem o Teorie Finala asupra Universului, probabil ca aceasta va ramane in domeniul religiei, intr-un spatiu al lui Dumnezeu. Parafrazand-ul pe Robert Jastrow, din Dumnezeu si astronomii, demersul stiintific seamana foarte mult cu cucerirea celui mai inalt pisc montan. Cand omul de stiinta isi ia avant spre ultima stanca este intampinat de un grup de teologi care se afla acolo de secole."
http://en.wikipedia.org/wiki/Robert_Jastrow

[Dendros]

Eu nu sunt de acord că teologia se află pe cel mai înalt pisc montan, ci mai degrabă în cea mai adâncă beznă. Cum puteți susține religia pe un forum de știință? Religia e plină de erori, invenții, fabulații, e ilogică. Și să susții că se află deasupra științei e o aberație.
Nu vreau să provoc un flame, însă am ținut să-mi exprim punctul de vedere. Văd tot mai des astfel de afirmații, că știința e doar o anexă, că teologia (religia) e cea care revelează adevărata stare a lucrurilor, ca și cum de fapt nu contează să cunoști realitatea ci să urmezi preceptele religioase.
Eu nu pot fi de acord cu asta. S-a văzut ce înseamnă primatul religiei, în Evul Mediu.
Iar despre sensul existenței, consider că e o chestiune subiectivă. Universul poate foarte bine să existe fără niciun scop, pur și simplu pentru că există. Dar nici eu nu trag concluzii categorice în această privință. Pentru că, pentru a clarifica complet sensul Universului, ar trebui să știm totul despre Univers, ceea ce nu e cazul.
Doar o părere.

[AlexandruLazar]

Incepem sa pierdem din ce in ce in ce mai mult increderea in ceea ce stiam pana acum. Putem spune ca incertitudinea la nivel cuantic si relativitatea la nivel macroscopic guverneaza Universul. Dar asta nu inseamna ca lucrurile sunt haotice. Exista ordine chiar si in haos. Nu trebuie sa ne indoim ca exista cineva care are grija de noi.

Partea subliniată de mine nu reprezintă un raționament -- sunt prezente doar premisa și concluzia, dar nu mi se pare deloc evident cum rezultă concluzia din premisa dată.

Edit: probabil Electron a amintit asta de zeci de ori, dar apelul la autoritate e o eroare de logică. Eu unul aș prefera mai degrabă să citesc argumente redactate în cuvinte proprii, chiar și când ele aparțin propriu-zis altcuiva, decât citate care pot în fond să aparțină oricui -- nu e nimeni ferit de greșeli.

[MariS]

Eu nu cred intr-o demonstratie a Sensului. Din punctul meu de vedere Sensul se cauta, nu se demonstreaza. Asa cum nu exista o demonstratie ca exista sau ca nu exista Dumnezeu, la fel e si cu existenta Sensului. Trebuie mai intai sa simti ca exista, trebuie sa existe ceva in interiorul tau care sa-ti spuna ca acel Sens exista. Altfel cautarea e zadarnica. Caci Sensul, daca exista, trebuie sa treaca prin tine, sa vina din adancul tau, sa te cuprinda, sa aprinda o luminita in fiinta ta cea mai adevarata, cea mai adanca. Usa acelui sens trebuie sa fie constiinta ta. Abia apoi e preluat de ratiune si inteles de ea. E mai degraba o deschidere catre Sens decat o cautare exterioara. E o adancire in Subiectivitate, caci numai de acolo poate veni Sensul, decat un demers logic in Obiectivitate. Demersul logic e util, nu zic nu, in a cunoaste Obiectivitatea, dar e insuficient in cunoasterea Sensului. Aici trebuie plonjat in Subiectivitate.
(cele de mai sus sunt doar ceea ce simt si gandesc).

[AlexandruLazar]

Trebuie mai intai sa simti ca exista, trebuie sa existe ceva in interiorul tau care sa-ti spuna ca acel Sens exista. Altfel cautarea e zadarnica

Aha -- deci indiferent dacă sensul există sau nu, trebuie să crezi că există, altfel nu există.

Mulțumesc pentru explicații, credeam că discutăm despre știință încă. M-a păcălit numele forumului, ce să-i faci.

[07Marius]

citat:
Parafrazand-ul pe Robert Jastrow, din Dumnezeu si astronomii, demersul stiintific seamana foarte mult cu cucerirea celui mai inalt pisc montan. Cand omul de stiinta isi ia avant spre ultima stanca este intampinat de un grup de teologi care se afla acolo de secole."
http://en.wikipedia.org/wiki/Robert_Jastrow

Mie chiar imi place aceasta imagine, a celor care stau pe varful piscului "figurativ desigur" si asteapta ca ceilalti sa ajunga acolo. Ca sa fac o gluma, asta ne da dreptul sa speram ca intr-o zi, teleportarea chiar va fi posibila.
Revin la idee, mie mi se pare ca privim la acelasi lucru si vedem "parti" diferite ale lucrului respectiv si le atribuim sensuri care au "sens ptr. fiecare dintre noi" ca sa fac si un joc de cuvinte, fara a avea totusi imaginea de ansamblu in vedere.

De ex. daca luam cazul pamantului care orbiteaza in jurul soarelui. Cine si ce da sens acestui lucru? Toate lucrurile, fenomenele, evenimentele ce ne inconjoara, interactioneaza intre ele si formeaza universul nostru perceptibil. Exista un sens universal ce le pune in miscare, sau noi observam ca ele se misca si cautam un "sens" ptr. a explica miscarea lor?

Evenimentele din viata noastra sunt dictate de un sens anume, sau noi incercam sa le "ordonam si sa le clasificam" dupa sensuri atribuite de noi, care pot sa aiba la radacina motive diferite.

Sinucigasul care-si ia viata, o face ptr. ca un sens anume il determina sa o faca? sau poate ptr. ca si-a pierdut "sensul"?... pe lumea asta.

Putem sa numim daca dorim "dorinta de cunoastere" a omului SENS EXISTENTIAL, este doar un alt sens pe care tot noi il dam la o caracteristica a speciei umane si nu numai... Toate speciile au dorinta de a-si largi "orizontul" insa nu au "puterea" de a o face la fel...

Chestiune de evolutie, destin sau SENS? hmmm... ramane de stabilit...

[Electron]

citat:
Parafrazand-ul pe Robert Jastrow, din Dumnezeu si astronomii, demersul stiintific seamana foarte mult cu cucerirea celui mai inalt pisc montan. Cand omul de stiinta isi ia avant spre ultima stanca este intampinat de un grup de teologi care se afla acolo de secole."
http://en.wikipedia.org/wiki/Robert_Jastrow

Mie chiar imi place aceasta imagine, a celor care stau pe varful piscului "figurativ desigur" si asteapta ca ceilalti sa ajunga acolo.

Foarte naiva imaginea lui Robert Jastrow. Mai corecta, din perspectiva mea, in baza experientei de pana acum, ar fi ceva de genul:

Demersul stiintific seamana foarte mult cu cucerirea celui mai inalt pisc montan. Cand omul de stiinta isi ia avant spre ultima stanca, e tras in jos de gloata de teologi care s-au cuibarit fara stirea lui in rucsacul sau, pentru a pretinde ca ei deja erau sus, dar intre timp certandu-se in continuare despre ce semnifica de fapt acel pisc, redefinind mereu notiunile intr-o desfatare de pseudo si chiar non-stiinta. Iar pana la "aterizarea" omului de stiinta, nici unul din teologi nu e capabil sa explice ceva rational, el poate doar a posteriori sa pretinda ca el deja "stia" ce e acolo. Sa dam Cezarului ce e al Cezarului.

In realitate, iar istoria o dovedeste in multiple instante, inventiile teologilor (a se vedea geocentrismul si creationismul in special) sunt incompatibile cu piscurile stiintifice si doar o ipocrizie imensa le permite apologetilor religiosi sa sustina ca "teologii aveau adevarul inaintea stiintei". Nu mai insist pe aceasta tangenta in acest topic, o putem dezbate in alta parte.


e-