Un participant pe forumul profesorilor (Oratorul Gendibal) a solicitat lămuriri la unele aspecte ale teoriei dipolilor vortex.
Poate o fi buna la ceva si construirea unui model gnoseologic - cum il numiti dumneavoastra - dar filozofia e una si stiinta e alta:
FILOZOFIE ≠ STIINTA
Asimetria barionica (motivul pentru care Big Bang a produs mai multa materie decat antimaterie) nu este deplin inteleasa dar exista modele care o explica fara a apela la notiuni filozofice, netesatabile.
De exemplu, se considera ca forta slaba nucleara violeaza simetria paritatii sarcinii electrice, exista experimente LHC care cauta indicii ale unei astfel de asimetrii si care deocamdata au confirmat modelul standard pana pe la a douazeci si saptea zecimala, exista oscilatii spontane observate experimental intre starea de materie si antimaterie a unor particule cu putin timp inaintea dezintegrarii lor si multe altele.
Modelul dumneavoastra "gnoseologic" arunca la cos munca a zeci de mii de oameni de stiinta folosind notiuni filozofice. Asa ca haideti sa lasam un pic filozofia si sa revenim pe teritoriul stiintei.
Spuneti ca fotonii sunt de doua feluri si ca ei sunt cuantele purtatoare de sarcina electrica.
Bine.
Atunci eu va spun ca exista multe experimente simple in care un electron absoarbe un foton, consecinta fiind trecerea electronului pe un nivel de energie mai ridicat. Ulterior se pot intampla mai multe chestii dar sa ne referim doar la doua cazuri:
1. revine pe nivelul initial cedand un foton cu aceleasi caracterisitici energetice cu primul, sau
2. revine pe nivele de energie mai joase prin diverse mecanisme (ati auzit cu siguranta de fluorescenta si de toata discutia cu nivele metastabile asa ca nu insist) ulterior coborand de pe nivelul metastabil pe nivelul de baza emitand un foton cu caracteristici diferite de primul.
In aceste ipoteze imi pun cateva intrebari simple:
- Cum putem sti daca fotonul absorbit initial era de tip "+" sau de tip "-"?
- Fotonul emis trebuie neaparat sa fie de acelasi tip cu cel absorbit?
- Cum se modifica sarcina electronului in momentul cand absoarbe fotonul? Dar cand emite?
- Ce se intampla cu functiile de unda si, in general, cu toata interpretarea ondulatorie? Mai avem nevoie de Schrödinger? Daca da, cum se potriveste acolo un foton purtator de sarcina electrica?
Hadeti deocamdata sa lamurim aceste intrebari in limitele modelului dumneavoastra.
În continuare, vă prezint răspunsul pe care l-am ooferit.
Afirmaţia că teoria dipolilor vortex este un model gnoseologic transdisciplinar se referă la faptul că această concepţie ştiinţifică oferă o deschidere fascinantă către filosofie şi religie. Fac trimitere la dialectică, dar şi la trei exemple, şi anume:
- devenirea existenţei concepută de filosoful german Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770-1831). Marele gânditor a pus la baza întregii existenţe conceptul universal de “Idee absolută”, din care derivă lumea cu întreaga bogăţie de determinări, aspecte şi manifestări concrete. În automişcarea ei, Ideea absolută începe de la o abstracţie nedeterminată (teza), parcurge un proces de degradare prin care se exteriorizează sub formă de natură (antiteza) şi se ridică apoi la abstracţia finală (sinteza), etapă în care spiritul, ca unitate a ideii şi naturii, a depăşit contradicţia şi, odată cu ea, realitatea;
- posibilitatea interpretării în viziune religioasă a Universului complementar - în care orice fiinţă umană are un Alter Ego – ca fiind “Lumea de dincolo”;
- viaţa nu poate fi înţeleasă pe deplin decât în dialectica materie-spirit.
Referitor la Big Bang, Universul dual nu este limitat spaţio-temporal, ci doar se transformă permanent sub semnul principiului suprem al evoluţiei. Nu cred că sunteţi convins că apariţia materiei, spaţiului şi timpului au la origine o singularitate primordială, deosebit de fierbinte şi densă, care a generat totul printr-o “Mare Explozie”. În teoria dualităţii existenţei schimbul de particule universale primordiale prin dipolii vortex se desfăşoară în ambele sensuri, însă la nivel global fluxul de particule primordiale este preponderent spre Universul nostru şi determină expansiunea acestuia şi modul de structurare pe diverse nivele de organizare a materiei, iar Universul complementar se află în contracţie. Pe de altă parte, expansiunea Universului nostru sugerează faptul că particulele universale primordiale sunt cuante, nu numai pentru energie, masă, sarcină electrică sau informaţie, ci şi “cuante spaţio-temporale”, ipoteză care ar justifica pe deplin manifestarea dialectică a existenţei ca “unitate în diversitate” la graniţa dintre cauzalitate şi întâmplare, libertate şi necesitate, actualitate şi potenţialitate.
Referitor la raportarea teoriei dipolilor vortex la cunoaşterea actuală, vă pot spune că nu "aruncă la coş munca a zeci de mii de oameni de ştiinţă”, pentru că a fost construită pe "fundamental eforturilor acestora”, cu scopul de a aduce la numitor comun diversitatea modelelor de abordare a existenţei.
Aşa cum am mai precizat, în funcţie de orientarea spinului, fotonii sunt de două feluri –notaţi simbolic prin f(+) şi f(-) – şi corespund cuantelor pentru sarcina electrică pozitivă, respectiv negativă. Fotonii f(+) sunt implicaţi în vortexurile asociate particulelor elementare pozitive, iar fotonii f(-) sunt implicaţi în vortexurile asociate particulelor elementare negative.
În cazul absorbţiei unuia sau mai multor fotoni de către un electron în stare liberă, un atom sau o moleculă, se modifică vortexurile asociate acestora, care trec în stare excitată instabilă, revenind în starea fundamentală după un anumit interval de timp. Altfel spus, stările excitate pot fi considerate perturbaţii ale dipolilor vortex faţă de starea normală, care este determinată de diferenţa concentraţiilor de particule universale primordiale dintre Universul nostru şi Universul complementar.
Revenirea microparticulelor în starea fundamentală se poate face şi prin nivele energetice intermediare, caz în care fotonii emişi diferă de cei absorbiţi. Este evident că absorbţia sau emisia fotonilor de către electroni, fiind perturbaţii ale vortexurilor asociate, modifică sarcina electrică a acestora cu valori insesizabile de către mijloacele tehnice actuale. Vă amintesc că sarcina electrică a unei particule elementare este proporţională cu valoarea medie a intensităţii fluxului de fotoni printr-o suprafaţă închisă în care se află dipolul vortex asociat.
Avem nevoie de Schrödinger, şi chiar de Dirac, pentru că teoria cuantică - în varianta ondulatorie, respectiv matriceală – este un model eficient de abordare a fenomenelor şi proceselor din microcosmos. De fapt, teoria dipolilor vortex oferă o interpretare aprofundată a dualismului corpuscul-undă şi a relaţiilor de incertitudine ale lui Heisenberg, prin asocierea microparticulelor cu dipoli vortex imprecis de localizat spaţio-temporal. În această concepţie, funcţia de undă pentru o microparticulă este corelată cu distribuţia spaţio-temporală a particulelor universale primordiale implicate în dipolul vortex asociat. Altfel spus, comportamentul unei microparticule este determinat de configuraţia dipolului vortex asociat. Se ştie că modulul la pătrat al funcţiei de undă este proporţional cu probabilitatea de localizare a microparticulei în unitatea de volum din spaţiu.
În concluzie, sper să vă fiu util în descifrarea teoriei dipolilor vortex, mai ales atunci când vă veţi dezvălui identitatea - din motive deontologice. Altfel rămâne o “umbră de îndoială” în schimbul de informaţii pe care îl dorim într-un dialog civilizat şi constructiv - pus sub semnul valorilor perene de bine, frumos, dreptate şi adevăr. Cred că nu vă cer prea mult…
Cu cele mai bune gânduri,
Prof. Vasile Tudor
P. S.
Dialogul nostru este urmărit şi pe alte forumuri.
