Mai puţin frecvente sunt greşelile în scrierea lui i (respectiv ii) în interiorul cuvintelor. Totuşi, grafii stâlcite precum finţă, ştinţă, conştinţă, înştinţez ori dimpotrivă, cunoştiinţă, încunoştiinţa le întâlnim nu numai în mediul virtual, ci şi în lucrări cu pretenţii ştiinţifice (prefer să cred că-s din pricina tehnoredactării).
Confuzia provine din suprapunerea (falsă) a cuvântului de bază (etimonului).
CUNOŞTINŢĂ = cunoștințe, s. f. 1. Cunoaștere (2). ♦ Expr. A avea (sau a lua) cunoștință de ceva = a ști, a fi informat. A aduce (ceva) la cunoștința cuiva = a informa pe cineva (despre ceva). A aduce la cunoștința publică = a da de știre tuturor. În cunoștință de cauză = cunoscând bine ceva. A-și pierde cunoștința = a nu mai ști de sine, a leșina. ♦ (Rar) A-și veni în cunoștință = a se trezi din leșin. ♦ (Rar) Minte, rațiune. 2. (La pl.) Totalitatea noțiunilor, ideilor, informațiilor pe care le are cineva într-un domeniu oarecare. 3. Persoană pe care vorbitorul o cunoaște. ♦ Expr. A face cunoștință cu cineva = a lega relații sociale cu o persoană. (Fam.) A face cuiva cunoștință cu cineva = a prezenta pe cineva cuiva. 4. (Înv.) Mulțumire, recunoștință. – Cunoaște + suf. -ință (cu sensul 3. după fr. connaissance).
Prin urmare, puteam avea sau lua cunoştinţă de ceva (mai rău e dacă ne pierdem cunoştinţa într-un moment oarecare, adică se lasă cu leşin! (Cu totul altceva însă e să-ţi trădezi conştiinţa).
Poţi avea cunoştinţe într-un domeniu, dar şi cunoştinţe de familie; ori să faci cunoştinţă cu cineva.
De ţinut minte că provine din rădăcina „cunoaşterii” [verbul de bază fiind „a cunoaşte”], la care se alipeşte sufixul –inţă (la fel ca derivatul chibzuinţă din verbul „a chibzui”). De aceea, vom scrie (şi rosti): a încunoştinţa, încunoştinţare (cu un singur i), cuvânt derivat din aceeaşi cunoştinţă.
În schimb,
CONŞTIINŢĂ = 1.Sentiment, intuiție pe care ființa umană o are despre propria existență; p. ext. cunoaștere intuitivă sau reflexivă pe care o are fiecare despre propria existență și despre lucrurile din jurul său. 2. Faptul de a-și da seama; înțelegere. ♦ Conștiință socială = ansamblu de reprezentări, idei, concepții, cunoștințe, mentalități ale unei colectivități umane, care reflectă condițiile de existență ale acesteia, precum și psihologia socială a oamenilor. Conștiință de clasă = parte a conștiinței sociale care reflectă existența socială a unei clase determinate. 3. (În opoziție cu existența, materia) Gândire, spirit. 4. Sentiment al responsabilității morale față de propria sa conduită. ♦ Caz (sau proces) de conștiință = dificultatea de a hotărî într-o problemă morală greu de rezolvat. Mustrare de conștiință = remușcare, regret. ♦ Expr. A fi cu conștiința împăcată sau a nu avea nimic pe conștiință = a fi convins că nu a săvârșit nimic împotriva legilor moralei sau a legilor statului. A fi fără conștiință = a fi lipsit de scrupule. Cu mâna pe conștiință = cu toată sinceritatea. 5. (În sintagma) Libertate de conștiință = dreptul recunoscut cetățenilor de a avea orice concepție religioasă, filozofică etc. [Pron.: -ști-in-] – Din fr. conscience, lat. conscientia (după ști).
Cum conştiinţa, ca şi ştiinţa (cu rudele sau derivatele lor: conştiincios; ştiinţific) se construiesc dintr-un alt verb („a şti”) prin sufixare cu -inţă, cei doi i au, fiecare, o identitate aparte.
Cu ocazia asta mi-am amintit de „Poliţist, adjectiv” - sau conştiinţa, substantiv.
