Ştiri:

Vă rugăm să citiţi Regulamentul de utilizare a forumului Scientia în secţiunea intitulată "Regulamentul de utilizare a forumului. CITEŞTE-L!".

Main Menu

Infinitul văzut de fizică şi de matematică

Creat de Arghirescu, Septembrie 06, 2010, 11:27:14 PM

« precedentul - următorul »

0 Membri şi 1 Vizitator vizualizează acest subiect.

Arghirescu

Astronomia modernă constată că Universul nu este infinit de mare, ci finit. Fizica microcosmosului constată că cele mai mici părţi din spaţiu nu sunt infinit de mici, ci sunt cuante finite. Se duce că matematica a căzut în o capcană prin definirea infinitului mare şi mic. Iată cum se poate înţelege aceasta:
Unităţile de măsură naturale şi Universale (cuantele lui Planck).
Planck a dedus în 1906 că lumea este total cuantificată (deci că nu există nimic continuu şi nimic infinit de mic), dar a fost aproape uitat şi redescoperit în 1957.  Se ştie că există trei mărimi numite fundamentale: Masă, Lungime, Timp (MLT). Din unităţile de măsură ale acestor mărimi fundamentale se deduc toate celelalte (numite unităţi derivate). Deducerea tuturor unităţilor de măsură derivate se face prin calcul din relaţiile matematice dintre mărimile fundamentale şi cele derivate. Aceste relaţii au fost stabilite de mult timp de fizică.
În concluzie: Dacă putem stabili că masa, lungimea şi timpul sunt cuantificate (şi deci nu sunt continui, cum pare la nivel macroscopic), atunci toată lumea materială este cuantificată. Lumea ideilor este deja cuantificată de către ideile simple. O idee simplă este o idee care "nu este compusă" prin operatorii logici din alte idei. Ideile simple sunt exprimate prin propoziţii simple (cu un singur predicat). Deasemeni şi valoarea de adevăr a ideilor este cuantificată bivalent. O idee poate fi numai sau adevărată sau falsă. Această cuantificare a ideilor este folosită cu succes în informatică. Infomatica lucrează numai binar (sau adevărat sau fals, sau A sau F, sau 1 sau 0).
Planck a plecat de la un sistem algebric cu cinci ecuaţii (unanim acceptate ca adevărate) şi cinci necunoscute. A se vedea figura <Planck> reperul 1. Aceste necunoscute vor purta indicele P pentru a fi uşor de deoasebit de cunoscutele din sistem, Aceasta va clarifica mult rezolvarea lui. Aceste necunoscute sunt:
[1] Cuanta de lungime LP pe care o vom numi cuanta-punct (dar este numită şi lungimea Planck).
[2] Cuanta de masă mP sau masa Planck.
[3] Cuanta de timp tP pe care o vom numi cuanta-moment (dar este numită şi timpul Planck).
[4] Cuanta de energie EP sau energia Planck.
[5] Cuanta de forţă FP sau forţa Planck.
Cele cinci ecuaţii ale sistemului (date în ordinea din figură) sunt:
[1] Spaţiul (în mişcarea uniformă) = viteza × timpul. Particularizând la obiectele noastre cuantice avem: Cuanta de lungime Planck = viteza fotonilor în vid (viteza maximă din relativitate) × cuanta de timp Planck.
[2] Forţa de atracţie gravitaţională = constanta gravitaţiei × masa unui obiect × masa celuilalt obiect / distanţa dintre ele la pătrat. Dacă particularizăm această formulă a lui Newton la cazul nostru, atunci avem: Cuanta de forţă Planck = Constanta gravitaţiei × masa unei cuante de masă la pătrat / cuanta de lungime Planck la pătrat.
[3] S-a dedus teoretic şi s-a verificat experimental că radiaţiile electromagnetice nu sunt continui (cum ne apare macroscopic), ci sunt formate din şiruri de cuante (numite fotoni). Fiecare foton poartă aceiaşi cuantă de energie şi au între ei aceiaşi distanţă (numită lungime de undă). Numărul de fotoni care trec în o secundă prin un punct fix este numit frecvenţă. Timpul dintre doi fotoni succesivi este numit perioadă. Frecvenţele sunt numere discrete. Aceasta reise din nivelele energetice ale atomilor care emit fotonii. Deasemeni Planck a dedus că energia unei radiaţii de frecvenţă υ este E = ħ × υ, deoarece (cu toate că energia oricărui foton este aceiaşi) numărul de fotoni care sosesc în o secundă este egal cu frecvenţa. S-a notat cu ħ = h / (2π) cuanta redusă a lui Planck.
Problema greu de explicat este însă că ħ nu este o cuantă de energie, ci "ħ este o cuantă de acţiune". Pentru a înţelege termenul de "acţiune" şi de ce se măsoară ea în unităţi de energie (Jouli) × timp (secunde) trebuie căutată definiţia acţiunii în mecanica analitică. Acţiunea se notează cu S şi a fost definită de întemeietorul mecanicii analitice, Laplace. Acţiunea unui obiect de la timpul t1 la t2 este:
  unde V(t) este energia cinetică a obiectului, iar U (t) energia potenţială a lui. Cum V şi U sunt energii şi dt este timp, reiese că acţiunea se măsoară în J × s. Pentru a calcula energia transportată de constanta de acţiune ħ a lui Planck ea trebuie deci împărţită cu timpul cât acţionează, deci E = ħ / t. Aplicată în cazul problemei noastre EP = ħ / tP. Aceasta este atunci cea de a treia ecuaţie a sistemului.
[4] Energia este prin definiţie lucrul mecanic efectuat de o forţă F (sau care are potenţa de a-l efectua), la care direcţia forţei coincide cu direcţia deplasării şi se face pe distanţa L, deci E = lucrul mecanic = F × L. Cum în problemă forţa este cuanta de forţă Planck FP, iar distanţa este cuanta de lungime Planck LP, atunci EP = FP × LP. Aceasta este a patra ecuaţie a sistemului.
[5] Această ultimă ecuaţie a sistemului este celebra formulă a lui Eistein (E = m × c2) aplicată la cuanta de energie EP conţinută de o cuantă de masă mP (unde c este evident viteza fotonilor în vid).


Figura 1 <Planck> = Deducerea dimensiunilor cuantelor Universului
Rezolvarea sistemului se face urmărind explicitarea necunoscutelor (uşor de recunoscut după indicele P) prin substituţii succesive potrivit alese aşa cum se vede în figura <Planck>.
În ultima formă echivalentă a sistemului (reperul 15) necunoscutele sunt determinate numai în funcţie de constantele universale: De viteza fotonilor în vid (c), de constanta atracţiei universale (G) şi de cuanta redusă de acţiune (ħ) a lui Planck.
Avem deci cele trei unităţi de măsură naturale (mP, LP, tP) pentru mărimile fundamentale de masă, lungime, timp (MLT). Valoarea lor în SI este calculată pe figura <Planck> la reperul 20. Aceste unităţi de măsură naturale au proprietatea caracteristică că nu pot avea decât multipli. Ele nu au submultipli, deoarece ar trebui să nu există obiecte cu dimensiuni mai mici ca ale lor, dar care pentru masă totuşi există. Masele particulelor atomice şi subatomice sunt mai mici decât masa Planck.
Dacă admitem însă şi masa lui Planck ca unitate, atunci din mP, LP, tP putem deduce uşor toate unităţile de măsură naturale derivate (deci şi cuantele respective) folosind formulele de dependenţă dintre ele care ne sunt cunoscute (şi care se folosesc şi în SI).
Rezolvarea sistemului 1 ne-a mai dat (în mod suplimentar) şi cuantele de forţă (FP) şi de energie (EP). A mai fost dedusă pe figură şi cuanta şi unitatea de măsură Planck (QP) pentru sarcina electrică la reperele 18, 19 şi 21.
O problemă deosebită o ridică unitatea de măsură Planck pentru temperatură. Temperatura Planck TP a fost dedusă la reperele 16, 17 şi 21, dar valoare ei este enormă (1,417 × 10+32 K). Aceasta deoarece temperatura Planck nu este temperatura minimă posibilă, ci temperatura maximă posibilă, deci temperatura la cuanta-moment zero, la Big-bang. Temperatura minimă posibilă (cuanta de temperatură sau cuanta de frig) este inversa temperaturii Planck (7,057 × 10–33 1 / K). O temperatură mai rece ca aceasta (un frig mai mare) nu poate exista, iar dacă totuşi ar apare în Univers, atunci lumea materială ar dispare din existenţă (Big-crash), deoarece materia este formată din cuante-eveniment care presupun existenţa unei mişcări perpetue.
Planck ne-a dedus deci de peste un secol că nu există nici un obiect sau proprietate infinit de mică aşa cum ne spune matematica, ba chiar că nu există nici infinitul mare care este inversul infinitului mic. Deci toate obiectele sunt finite şi ca mărime. Astfel:
Masa cea mai mare este de 1 / mP = 1 / (2,176711 × 10-8) = 4,5940 × 10+7 kg. Însă nici aceasta (ca şi masa Planck) nu coincide cu masa Universului care este aproximată la 3 × 1053 kg (după Eddington) sau 2 × 1053 kg (după Einstein) numărând numai stelele.
Lungimea cea mai mare este de 1 / LP = 1 / (1,6160 × 10-35) = 6,18810 × 10+34 m.
Timpul cel mai mare este de 1 / tP = 1 / (5,3906 × 10-44) = 1,8550 × 10+43 s.
Putem acum calcula care esre cel mai mare număr natural: Nmax = Raza Universului / LP = 13,73 miliarde ani-lumină / LP = (13,73 × 10+9 ani-lumină × 3 × 10+8 m / s (viteza fotonilor) × 365 zile / an × 24 ore / zi × 3600 s / oră) / LP = (1,298967840 × 10+26 m) / (1,6160 × 10-35) = 8 × 10+60.
Acest sistem de unităţi de măsură naturale descoperit de Planck este Universal (nu numai Internaţional uman, ci şi eventual comun cu inteligenţele extraterestre), este complet, coerent şi ar putea desfiinţa coeficienţii paraziţi care deosebesc formulele matematice de cele fizice.
Punctul de pe dreaptă numit "punctul infinit"
Matematica consideră că pe oricare dreaptă există două puncte privilegiate numite punctul de coordonată zero şi punctul de coordonată ±. Dar privilegiile au fost desfiinţate de revoluţia franceză de peste tot). A se vedea figura <infinit>.


Figura 2 <infinit> = Ce crede matematica că ar fi infinitul
Punctul, dreapta, planul şi spaţiu sunt noţiuni fundamentale ale geometriei, deci se admite că sunt cunoscute intuitiv. Reperul 1 din figură este o dreaptă. Ni se spune axiomatic că dreapta este o mulţime infinită de puncte. Putem deci alege unul din ele. Fie el O. Însă în acest moment (vom demonstra imediat) dreapta nu mai este ceea ce a fost la reperul 1. Pe ia a apărut infinitul mic (reper 2). Iată de ce: Oricare punct de pe dreaptă este ceea ce se numeşte punct de acumulare. Aceasta înseamnă că oricare vecinătatea a lui O conţine cel puţin un alt punct al dreptei diferit de O. Vom alege o vecinătate simetrică a lui O cu raza de 10–15 m. Atunci înseamnă că va exista un alt punct P care aparţine dreptei şi care este la o depărtare de O mai mică decâd acel 10–15 m (ex. La 10–16 m). Puteam alege atunci o altă vecinătate simetrică cu raza de 10–16 m şi obţineam alt punct R şi mai apropiat de O. În fizică aceasta ar însemna că putem diviza o particulă atomică în altele mai mici la infinit. Acesta este infinitul mic sau microcosmosul. Ei bine, dar fizică microcosmosului a observat că nu este posibilă divizarea sa la infinit. De la o anumită vecinătate simetrică a particulei nu ne mai putem apropia de ea, nu o mai putem divide sau nu avem noi energia necesară să o putem face. Aici este o poartă a cunoaşterii care este definitiv închisă pentru om. Ceea ce este dincolo de această infimă distanţă oamenii nu vor afla niciodată. Este posibil să nu vă fi convins, dar vom vedea ulterior pe altă cale că aşa este.
Să mai alegem un punct U diferit de O, deoarece (nu este aşa?) sunt infinit de multe puncte şi deci avem de unde alege. Minunea este că în acest moment dreapta cu origine de la reperul 2 devine din nou altceva. Pe ea apare acum şi al doilea infinit (infinitul mare perechea celui mic). A se vedea reperul 3. Vom arăta acum unde este ascuns pe dreaptă infinitul mare (notat cu I). Iată cum: Putem decide ca O să aibă coordonata zero şi U coordonata plus unu, deoarece le-am ales cum am vrut noi. Urmărim reperul 4.
Ca să nu complicăm desenul am luat din dreapta dată numai semidreata pozitivă determinată de originea O şi punctul U. Vom vedea că între O şi U sunt tot atâtea puncte câte sunt de la U la infinitul mare I (se numesc mulţimi echipotente). Pentru aceasta ne servim de funcţia y = F(x) = 1 / x; (reper 4). Această funcţie F face o transformare prin inversiune. Astfel oricărui punct P de coordonată x din intervalul (OU] îi corespundă un unic punct P´ în exteriorul intervalului de coordonată 1 / x, deci intervalul [U; I). Spre exemplu punctului P de coordonată + 0, 125 îi corepunde punctul P´ de coordonată 1 / 0,125 = + 8. Această funcţie este inversabilă x = F–1(y) = 1 / y, deci funcţia este şi bijectivă. Aceasta înseamnă că punctele din interiorul lui OU se corespund unu la unu cu cele din exteriorul lui OU. Am dedus deci că aceste mulţimi de puncte sunt echipotente. Evident că punctul U se corespunde cu el însuşi. Cu cine se corespunde însă originea O (infinitul mic)? Originea O corespunde cu punctul I care este infinitul mare. Pentru aceasta este necesară trecerea la limită:
, deci lui O îi corespunde punctul I. Dealtminteri şi invers:
, deci lui I îi corespunde punctul O.
Există însă o deosebire între O şi I şi anume: Pe O îl putem vedea (este un infinit actual), dar pe I nu îl putem vedea (este un infinit potenţial). Aceasta este însă numai o iluzie umană, deoarece noi suntem infimi faţă de infinitul mare. Noi nu putem vedea decât local, în jurul nostru, a punctului O (avem perspectiva mioapă a broaştei). Pentru a vedea şi infinitul mare ne trebuie perspectiva (orizontul) vulturului. Pentru aceasta vom grada semiaxa neuniform (cu unităţi variabile) şi nu egale cum facem noi local (aici pe planetă, în jurul nostru). A se vedea reperul 5.
Pentru a nu complica înţelegerea de fond nu vom intra în detaliile acestei gradări. Se alege o funcţie potrivită care pentru o coordonată carteziană liniară obişnuită ne indică lungimea de segment pe care o vom lua. Fucţiile alese sunt o trasformare prin translaţie compusă cu o simetrie faţă de axă a funcţiei hiperbolei echilatere. Acum vedem şi infinitul mare I, deoarece punctele se aglomerează în jurul lui O şi I. Cu cât sunt mai depărtate cu atât funcţia de gradare le-a adus mai aproape de I. Să se observe că (O; I) este un segment deschis, deoarece O şi I s-au obţinut prin trecere la limită.
Să ne amintim acum şi de codiţa lăsată în urmă: Revenim deci la semiaxa negativă a dreptei (reper 6). Păi este simplu: Toate punctele semidreptei negative sunt şi ele echipotente cu cele ale semidreptei pozitive. Aceasta se deduce din o simetrie dată de funcţia y = F(x) = - x. Cred că figura este clară pentru a nu mai lungi scrisul.
Apar însă acum doi infiniţi mari: I = + care este infinitul mare de pe semiaxa pozitivă şi I´ = –  care este infinitul mare de pe semiaxa negativă. Se deduce însă că ei sunt identici. Corespondentul prin inversiune a lui I este +O. Corespondentul prin inversiune a lui I´ este –O. Dar cum +O = –O, atunci şi +I = – I.
Ar mai fi de observat şi că infinitul mare este tot atât de inabordabil cunoaşterii umane ca şi cel mic. Aceasta deoarece astronomia nu vede nimic la depărtare mai mare de 13,73 miliarde ani lumină.
Se pune întrebarea: Dacă două semidrepte (O; I) şi (O; I´) au două puncte comune, atunci ele coincid. Ştim bine însă din intuiţia geometrică că aceste semidrepte opuse (OU şi (OU´ "nu" coincid. Explicaţia este că în perspectiva vulturului ceea ce numim noi dreaptă este de fapt o curbă închisă (elipsă, cerc etc.). Ne referim la reperul 7 din figura <infinit> şi reperul 5 din figura <dualitate>.
Deasemeni oricare punct de pe dreaptă putea fi ales ca origine sau putea fi opusul diametral unui astfel de punct, deci oricare punct de pe dreaptă este o poartă de intrare veşnic închisă în spaţiile transcendentale cunoaşterii umane obiective. Mai mult chiar: Dacă am alege ca origine un alt punt P de pe dreaptă, atunci diametral opusul său ar deveni infinitul mare iar fostul infinit mare anterior ar deveni un banal punct oarecare al dreptei. Se deduce atunci că infinitul (mare sau mic) este dependent de referenţial. Altfel spus: Infiniţii aceştia sunt creaţi de numerele reale care dau coordonatele punctelor. Dar mumerele reale au fost create prin treceri la limită spre infinit a unor şiruri de numere raţionale. Acesta este însă un cerc vicios. Infiniţii sunt deci introduşi în fizică de o greşală a matematicii. Ei nu sunt deci obiectivi.
În conluzie: Pe infiniţii mare şi mic matematica îi consideră ca existenţi. Planck a arătat însă că ei nu există, deoarece totul este finit. Fizica este însă cea credibilă, deoarece ea lucrează şi prin deducţie teoretică precum matematica, dar în plus şi prin verificare experimentală, prin observaţii ştiinţifice şi aplicaţii practice.
Planck a demonstrat anterior că singura realitate obiectivă naturală este doar că pe dreaptă există o mulţime finită de 8 × 1060 (deci nu infinită) de puncte. Deasemeni şi mulţimea numerelor naturale este finită, deoarece acestea sunt coordonatele carteziene naturale ale punctelor de pe dreaptă.
Acest număr (8 × 1060) este adevăratul infinit mare fizic, iar LP = 1,6160 × 10-35 este infinitul mic fizic. Trăim deci în o colosală iluzie matematică.
Putem generaliza acum uşor aceşti infiniţi fizici la plane, la întregul spaţiu tridimensional şi la toate mărimile fizice existente.
Semidreapta din un fascicul numită "semidreapta infinit"
Ceva similar se petrece şi cu dreptele unui fascicul (ex: Fasciculul D din reperul 2 din figură). Dacă vom alege o semidreată (ex: DO, reperul 3 pe figura <dualitate>) de coordonată polară zero, atunci va apare infinitul mic al semidreptelor fasciculului, deoarece vom putea găsi semidrepte infinit de apropiate de aceasta. Pentru aceasta să observăm reperul 4 din figură. Aici este reprezentată şi o dreaptă OUIO cu punctul I de la infinit al ei (dreapta se vede însă ca un cerc din orizontul de vedere al vulturului). Ea are o mulţime infinită de puncte. Centrul D al fasciculului şi un punct oarecare (M) al semidreptei-cerc determină o semidreaptă (MO) din fascicul. Aceasta este o funcţie bijectivă definită pe mulţimea punctelor uneu semidreptei (ex: OUI) cu valori în multimea semidreptelor fasciculului.
Am pus astfel în corespondenţă punctele unei semidrepte cu semidreptele acestui fascicul şi deci oricărui punct al semidreptei OUI îi corespunde o semidreaptă a fasciculului. Reiese că punctelor O şi I le corespund semidreptele DO (infinitul mic al fasciculului) şi OI (care este infinitul marea al fasciculului).


Figura 3 <dualitate> = Fasciculul cu centrul în un punct dat are infinit de multe drepte
Dar să studiem cum vede fizica aceiaşi problemă: Folosim figura <dualitate> reperul 5. Acum punctele semidreptei OUI nu mai sunt infinite, ci au cardinalul de 8 × 1060 dedus din lungimea lui Planck. Din corespondenţa stabilită anterior (,,punct al semidreptei"  ,,semidreaptă a fascicului") se deduce că şi fasciculul are tot 8 ×1060 semidrepte. În concluzie fantoma infinitului matematic a fost alungată de către fizicieni şi din fascicul. Similar ea a fost alungată de peste tot din fizică. Însă mai bine o alungau chiar matematicienii înşişi, deoarece ea a pus stăpănire pe toată matematica. O vedem cum ea strică topologia, analiza etc. Infinitul strică absolut toată ştiinţa, deoarece a intrat clandestin în matematică (fără teoremă de existenţă) prin teorema lui Alexandrov de închidere a mulţimii numerele reale.
Dacă sunt obiecţii sau neclarităţi vă stau la dispoziţie la adresa:
arghirescu_alexandru@yahoo.com

Adi

Ne pui o anumita intrebare de fizica? Daca da, te rog sa o faci pe scurt, in 2 randuri. Daca nu, ne poti spune de ce ai ales acest topic? Daca ne oferi cumva o teorie proprie a Universului, trebui sa mutam discutia la sectiunea "Critici asupra paradigmei actuale din stiinta".
Pagina personala: http://adrianbuzatu.ro

HarapAlb

Mie nu-mi apare nici o figura. Expunerea ta e ceva de genul "gheorghe adrian reloaded".

Electron

Citat din: Arghirescu din Septembrie 06, 2010, 11:27:14 PM
Dacă sunt obiecţii sau neclarităţi vă stau la dispoziţie la adresa:
arghirescu_alexandru@yahoo.com
Mie nu mi-e clar daca doresti sa discuti pe forum, sau doar prin e-mail.

e-

PS: in functie de cum evolueaza discutia (in caz ca evolueaza vreuna) voi muta acest topic la sectiunea potrivita. Inca nu am inteles totusi care e intentia mesajului de inceput.
Don't believe everything you think.

Arghirescu

Dacă cineva este preocupat de problema infinitului (şi bine face, deoarece aici este o colosală greşală medievală), atunci îl invit să viziteze saitul http://www.scribd.com/ şi să ceară lucrarea "Infinitul văzut de fizică şi de matematică".

Avem mult de lucru aici, atât fizicienii, dar mai ales matematicienii. O viaţă şi nu ar ajunge pentru a corecta această enormă greşală a matematicii. Dar greşala este de înţeles, deoarece nivelul de cunoaştere a lumii din acele secole îndepărtate nu permitea această viziune actuală a lumii moderne.

Cineva trebuie să modernizeze matematica. Dar cine are curajul să ia taurul de coarne?

Electron

Citat din: Arghirescu din Septembrie 07, 2010, 12:08:27 PM
O viaţă şi nu ar ajunge pentru a corecta această enormă greşală a matematicii. Dar greşala este de înţeles, deoarece nivelul de cunoaştere a lumii din acele secole îndepărtate nu permitea această viziune actuală a lumii moderne.
Despre ce greseala e vorba, mai exact ?

CitatCineva trebuie să modernizeze matematica. Dar cine are curajul să ia taurul de coarne?
Cineva trebuie si sa o inteleaga in mod corect si sa nu o aplice aiurea in afara domeniului sau de definitie. Dar cine sa stea sa se gandeasca la asta ?

e-
Don't believe everything you think.

Arghirescu

Vă cer scuze. Cineva a postat greşit în numele meu acest articol. Pe forum nu se pot reproduce desene. Este deci o greşală. Vă invit să citiţi articolul scris corect de pe www.scribd.com. Daţi searsh pentru titlul: "Infinitul văzut de fizică şi de matematică.

Electron

Citat din: Arghirescu din Septembrie 07, 2010, 09:48:37 PM
Cineva a postat greşit în numele meu acest articol.
Cine?

CitatVă invit să citiţi articolul scris corect [...]
Arghirescu, esti dispus sa discuti aici pe forum despre acest articol? Da sau nu?

e-
Don't believe everything you think.

gheorghe adrian

#8
Domnul Arghirescu!
Marturisesc ca nu am fost in stare sa parcurg tot articolul dumitale. Multe lucruri nu le pricep de loc. Vreau doar sa-ti semnalez niste erori pe care le am gasit in prima parte a articolului dumitale. Perioada fotonului Tf este durata (cantitatea de timp) dintre doua unde successive ale aceluias foton. Fiecare foton este compus dintr-un numar de unde successive care alcatuiesc impreuna trenul de unde al fotonului, tren care are el insusi o anumita durata  DTf  egala cu suma perioadelor undelor din trenul fotonic. Frecventa fotonului  Ff  este inversul perioadei Tf  (Ff = 1/Tf) si reflecta numarul acestor perioade sau pulsatii in unitatea de timp, adica intr-o secunda si se masoara in Hertzi = cicluri/secunda. Energia de obicei se noteaza cu  W  deoarece cu  E  se noteaza de obicei intensitatea campului electric. Si atunci energia unei radiatii este  W = h x Ff   (cu h simplu nu cu h redus). Energia fotonilor oarecare este variabila cu frecventa lor. Energia fotonilor poate sa fie aceeasi doar daca au aceeasi frecventa. De obicei actiunea se noteaza cu  A  nu cu  S . Cu  S se noteaza de obicei entropia, puterea aparenta sau suprafata. Pentru constanta de actiune am o incercare de explicitare la linkul;
http://www.scientia.ro/forum/index.php?topic=512.15  la postul 70 .
La incercarea de descifrare a constantei de actiune h amgasit cativa cuantificatori universali, cu ajutorul carora am incercat modelarea structurii dinamice a fotonului, atat in translatie libera in vid cat si absorbit in atom. Aceste modele le-am postat pe –astronomy.ro- la –teorii alternative- .Am sa incerc sa le postez si pe –cercetare.forumgratuit- ca sa fie accesibile oricarui vizitator. Pe –cercetare.forumgratuit- mai am postat o incercare de explicare a sensului fizic al constantei gravitationale  G , o incercare de modelare a electronului si argumentarea la ipoteza identitatii dimensionale masa-sarcina. Poate ca si articolul dumitale ar trebui postat tot acolo. Aici pe forum analiza nu este nici obiectiva nici constructiva ci numai distructiva. Iar criticii sau analistii sunt adevarate gauri negre. De la ei nu scapa nici-o informatie.  

Electron

Citat din: gheorghe adrian din Septembrie 08, 2010, 11:17:28 AM
Aici pe forum analiza nu este nici obiectiva nici constructiva ci numai distructiva. Iar criticii sau analistii sunt adevarate gauri negre. De la ei nu scapa nici-o informatie. 
Acesta este un atac direct la adresa acestui forum, si este o acuzatie mincinoasa. Faptul ca tu ai aceasta impresie gresita nu o face nici adevarata, nici nu-ti da dreptul sa emiti asemenea afirmatii absolutiste.

Ca atare, "gheorghe adrian", ori iti retragi acuzatiile, ori te retragi tu de pe forum.

e-
Don't believe everything you think.

HarapAlb

Citat din: gheorghe adrian din Septembrie 08, 2010, 11:17:28 AM
Aici pe forum analiza nu este nici obiectiva nici constructiva ci numai distructiva. Iar criticii sau analistii sunt adevarate gauri negre. De la ei nu scapa nici-o informatie.
E constructiva cand avem niste baze cat de cat rezonabile, vezi de exemplu incercarile lui RaduH. Cum vrei sa contruiesc cand am in fata numai aberatii ?? Avand in vedere prostiile cu aere revolutionare pe care le scriu unii membrii ai forumului cred ca ar trebui sa se declare multumiti cand ii baga cineva in seama.

Arghirescu

Citat din: Electron din Septembrie 07, 2010, 02:58:51 PM
Citat din: Arghirescu din Septembrie 07, 2010, 12:08:27 PM
O viaţă şi nu ar ajunge pentru a corecta această enormă greşală a matematicii. Dar greşala este de înţeles, deoarece nivelul de cunoaştere a lumii din acele secole îndepărtate nu permitea această viziune actuală a lumii moderne.
Despre ce greseala e vorba, mai exact ?

CitatCineva trebuie să modernizeze matematica. Dar cine are curajul să ia taurul de coarne?
Cineva trebuie si sa o inteleaga in mod corect si sa nu o aplice aiurea in afara domeniului sau de definitie. Dar cine sa stea sa se gandeasca la asta ?
0
e-

Iată răspunsul:
Este vorba despre infinitul mare şi mic din matematică. Aşa ceva nu există în Univers, este o impresie greşită pe care o aveau medievalii, deoarece ei nu cunoşteau Universul aşa cum l-au descoperit oamenii între timp. De fapt inexistenţa infinitului a fost demonstrată de către Planck încă din 1905, dar nu a fost (sau nu s-a vrut a fi) înţeles decât în 1957 când fizica microcosmosului s-a întâlnit cu unităţile Planck experimental. Planck a calculat care sunt cele mai mici lungimi, mase şi timp (lungimea Planck, masa Planck şi timpul Planck). Evident că din acestea (Lungime Masă Timp, LMT) se pot deduce toate celelalte cuante ale tuturor mărimilor posibile pe baza formulelor existente. Aşa face şi SI.
Nenorocirea este că matematica persistă în această greşală. Acesta este motivul pentru care acum dumneavoastră vă bateţi capul pe forum ca să vă lămuriţi ce este infinitul. Degeaba discutaţi. Fizica vă spune din 1905 că infinitul este o prostie matematică care nu există în realitate şi deci nu aveţi ce înţelege.
Totuşi existenţa Universului infinit în spaţiu, timp şi masă este vitală pentru argumentaţia ateilor marxişti. În plus ei nu vor adevărul, ci vor să impună cu sila dogma lor comunistă, altfel te ucid. Problema infinitului este deci nu numai o greşală matematică, ci este o problemă în primul rânmd politică foarte periculoasă.

Electron

Citat din: Arghirescu din Septembrie 09, 2010, 11:21:51 AM
Iată răspunsul:
Este vorba despre infinitul mare şi mic din matematică. Aşa ceva nu există în Univers, este o impresie greşită pe care o aveau medievalii, deoarece ei nu cunoşteau Universul aşa cum l-au descoperit oamenii între timp.
De cand afrima matematica faptul ca infinitul (fie el mare sau mic) are neaparat o corespondenta fizica? Matematica este o colectie de concepte abstracte, de cand s-a inventat, si asa va fi mereu.

Ca tot veni vorba, ce parere ai despre conceptele de "patrat", "sfera", "punct", "numar real", "numar imaginar", "numar irational" etc. Exista ele in Univers?

CitatNenorocirea este că matematica persistă în această greşală.
Parerea mea este ca matematica nu contine nici o greseala in acest sens. Cine greseste sunt cei care aplica aiurea matematica, avand impresia (aberanta) ca tot ce se obtine matematic are neaparat o corespondenta fizica.

CitatAcesta este motivul pentru care acum dumneavoastră vă bateţi capul pe forum ca să vă lămuriţi ce este infinitul.
Din cate vad eu pana acum, noi ne batem capul sa lamurim unele concepte tocmai pentru ca sunt inca destul de multi care aplica aiurea conceptele din matematica in fizica.

CitatDegeaba discutaţi.
Ai dreptul la opinia ta, desigur.

CitatFizica vă spune din 1905 că infinitul este o prostie matematică care nu există în realitate şi deci nu aveţi ce înţelege.
Faptul ca in Univers nu exista o corespondenta fizica a infinitului (lucru cu care sunt perfect de acord), nu exclude utilitatea si coerenta acestui concept in matematica (pura), sau in aproximatiile realitatii fizice obtinute prin formalism matematic. Cel putin asa consider eu.

CitatTotuşi existenţa Universului infinit în spaţiu, timp şi masă este vitală pentru argumentaţia ateilor marxişti. În plus ei nu vor adevărul, ci vor să impună cu sila dogma lor comunistă, altfel te ucid. Problema infinitului este deci nu numai o greşală matematică, ci este o problemă în primul rânmd politică foarte periculoasă.
Fara comentarii.


e-

PS: Acesta este un forum dedicat stiintei de azi, nu politicii sau argumentelor religioase/ateiste.
Don't believe everything you think.

gheorghe adrian

Domnul Electron!
Imi cer scuze pentru acel atac direct la adresa forumului. Acel gand, aparut la un moment al inspiratiei si care nu contine nici-un compliment la adresa criticilor de pe forum, a izvorat numai din unghiul meu subiectiv de vedere, sub impresia criticilor care mi-au fost aduse. Sper sa nu mai am astfel de scapari. Daca puteti sa stergeti acea fraza, stergeti-o. (Cred ca nu deranjeaza tot textul)
Domnul Harap Alb!
Poti sa spui ca acea lista de formule fizice simple (pe care domnul Electron nu le contesta, dar nici nu le admite), nu este o baza rezonabila?. Eu pe baza lor am incercat modelarea fotonului. Ori daca aceasta baza nu este rezonabila, inseamna ca nici modelul gasit pentru foton nu este rezonabil. Atunci trebuie sa ma resemnez sa caut pentru foton un model cu o dimensiune nula si cu volum zero, fiindca numai asa ar fi compatibil cu prevederile TR. 

Electron

Citat din: gheorghe adrian din Septembrie 09, 2010, 12:08:32 PM
Imi cer scuze pentru acel atac direct la adresa forumului. Acel gand, aparut la un moment al inspiratiei si care nu contine nici-un compliment la adresa criticilor de pe forum, a izvorat numai din unghiul meu subiectiv de vedere, sub impresia criticilor care mi-au fost aduse. Sper sa nu mai am astfel de scapari. Daca puteti sa stergeti acea fraza, stergeti-o.
Ok, multumesc pentru aceasta precizare. Ai dreptul sa consideri ce doresti despre forum, dar mai ales in cazul unor asemenea afirmatii e necesar sa specifici ca e opinia ta personala. Ai facut asta acum, asa ca scuzele sunt acceptate.

Citat[...] acea lista de formule fizice simple (pe care domnul Electron nu le contesta, dar nici nu le admite)
Ai pus intrebarea asta in cealalta discutie, si am raspuns: accept formulele, dar nu si aplicarea lor in afara domeniului lor de definitie. De ce tot insisti sa faci acuzatii de acest fel?

CitatAtunci trebuie sa ma resemnez sa caut pentru foton un model cu o dimensiune nula si cu volum zero, fiindca numai asa ar fi compatibil cu prevederile TR.
De unde scoti aberatiile astea?  


e-
Don't believe everything you think.