Welcome, Guest. Please login or register.

Autor Subiect: despre opera de artă  (Citit de 3194 ori)

0 Membri şi 1 Vizitator vizualizează acest subiect.

tudor

  • Vizitator
despre opera de artă
« : Iunie 29, 2010, 08:34:30 p.m. »
- opera de artă – orice entitate este opera de artă şi nu doar atît, este o operă de artă perfectă. Doar interpretarea acesteia este diferită în raport de interpret (individ sau grup).  Pare relativ simplu să vorbeşti de ceva concret, unora chiar le face plăcere sau se consideră liberi pe acest sector de analiză. Aş întreba eu, tu cititorule ai putea interpreta, reflecta, ceva ce se află dincolo de capacitatea ta de reflectare, adică dincolo de infinit de infinit, sau un vid al gîndirii?  Nici o entitate nu poate interpreta ceva ce nu există, decît ca pe o convenţie de neconvenţional, o convenţie a ceva necunoscut, (aşa cum este vidul sau dumnezeu sau transcedentalul, sau infinitul, etc.), sau reflectă ceva existent dar necunoscut nouă, iar spiritul nostru are capacitatea de a reflecta această existenţă chiar necunoscută nouă.  În aceste condiţii apare convenţionalul de neconvenţional, adică axioma.  Axioma care este sinonimă cu paradoxul sau convenţie de neconvenţional sau adevăr acceptat dar nedemonstrabil. Dacă această existenţă necunoscută produce şi efecte de orice natură, (aşa cum orice axiomă produce efecte) mai putem spune noi ca nu există?  Cu siguranţă, nu.   Ca şi în cazul vidului, sau lui dumnezeu sau infinitului. Plecînd de aici m-am întrebat ce interpretează privitorul, auditorul sau criticul de artă reflectînd opera de artă?  Spiritul reflectă întotdeauna realitatea indiferent dacă această realitate are existenţă de sine sau doar de efect. Inexistenţa nu o poate reflecta, tot aşa cum tu după ce nu mai exişti nu mai poţi reflecta nimic prin spiritul acesta.  Acum să ne amintim de subiectul nostru, opera de artă.  Un tablou sau o simfonie sau o operă gastronomică sau a naturii din jur dacă este reflectată  de cît mai  multe entităţi printe care şi oameni mulţi şi diferiţi, fiecare are o interpretare proprie.  În acest caz interpretările lor se referă la o existenţă de sine sau de efect?  Şi una şi alta. Interpretarea cui aparţine, interpretului sau operei de artă?  Adică  ceea ce apare ca interpretare este ceva ce a găsit spiritul nostru în opera de artă sau ceva pur si simplu independent de opera de artă?.  Mai exact multitudinea interpretărilor era în opera de artă sau este doar rezultatul imaginaţiei interpreţilor.  Dacă nu erau  în opera de artă cu siguranţă nu erau nici interpretările.   De aici concluzia că nu interpreţii aveau interpretările ci opera de artă avea embrionul  tuturor interpretărilor.  Codul genetic al interpretărilor era şi este în orice operă de artă.  Sau altfel spus simultaneitatea interpretărilor este în opera de artă  înainte de interpretare, apoi  vine interpretarea şi  dezvoltă aceste coduri genetice prin spiritul fiecăruia, în raport de capacitatea fiecăruia de interpretare şi de transformarespaţiutimp atît ale interpreţilor cît şi a operei de artă.  Ca evoluţia noastră există, un cod genetic care în mediu adecvat dezvoltă destinul uman.    Acest cod genetic al operei de artă conţine finitinfinit interpretări  viitoare.  Dacă un interpret reflectă  opera de artă la timpi diferiţi sau spaţiu diferit, la fiecare timp sau spaţiu diferit, interpretatrea este diferită, ca şi pentru stadii diferite ale transformării interpretului  şi interpretatului (operei de artă).  Dovada este simplă  una era un tablou de Van Gogh  în timpul lui şi alta acum, una era la Paris şi alta la Londra.  Una era interpretarea lui cînd a pictat-o şi alta a doua zi.  Aceste interpretări  în mod evident sînt dependente de gîndire/memorie/simţintuiţie/instinct/sentimente  atît ale interpretului cît şi ale interpretatului.  Un cîine poate vrea să mănînce opera de artă şi asta este o interpretare, actualmente se studiază rezonanţele la nivelul ADN şi ARN  faţă de sentimentele individului, cu siguranţă există şi la plante sau animale mai mult sau mai puţin.  Orice descoperire este o reflectare a realităţii, dar relativă, dacă vom construi un calculator nu înseamnă că am creat ci că am asamblat ceva existent în altă formulă.  În concluzie  nu interpretul  are interpretările ci interpretatul, adică opera de artă sau orice realitate.  Orice realitate conţine embrionul finitinfinit al interpretărilor (reflectărilor) proprii şi al celorlalte entităţi.  În acest context şi libertateaconstrîngere există în orice entitate în toate variantele finitinfinite , pozitive şi negative, doar că reflectarea ei  este specifică spiritului care o reflectă, chiar dacă cel interpretat este însăşi interpretul.  Orice entitate este operă de artă, doar interpretarea ei este diferit convenţionalizată. (reflectată, interpretată, oglindită, clasificată)  Gradele de libertateconstrîngere ale artei există.  Ca orice entitate şi operele de artă, ca un caz particular, au libertateaconstrîngerea lor. Dacă în mod convenţional putem spune că imposibilitatea de mişcare este o constrîngere, evident acţiunea lor asupra spiritului celorlalte entităţi se poate denumi  grad de libertate. Să nu înţelegeţi  însă că lipsa mişcării este doar constrîngere este şi libertate în alt context, adică lipsa mişcării este un favor împotriva uzurii ei, ba mai mult şi ea se mişcă.  Adevărat că nu cu resurse proprii ci cu ajutorul altor entităţi, depinde de convenţia mişcării  sau constrîngerea ei. Şi în cazul operei de artă este valabilă definiţia libertăţiiconstrîngere ca „dreptul la convenţionalneconvenţional”.  O singură menţiune, nu va gîndiţi că arta trebuie să fie doar frumoasă sau estetică, este o convenţie. A aparut limbajul negativ atît în literatură cît şi în artă.  Să nu credem că elementele unei entităţi sînt sau trebuie stabilite doar prin gîndire, nu, ele sînt şi sensibile şi intuitive şi instinctive şi sentimentele simultan, dar le putem analiza sau defini  în mod convenţional în oricare variantă simultan sau separat sau combinate, ele sînt infinite (un infinit mic şi unul infinit de infinit) în convenţional şi în neconvenţional în acelaşi timp ( zero este o convenţie dar pe o axă infinită sau infinit de infinit, poate exista oriunde şi la orice entitate) dependente de entitate  de la nagativ la pozitiv cu o extrapolare intuitivă, sensibilă, instinctivă, de simţ sau de gîndire. Putem să  spunem că o operă de artă nu are gîndire atît timp cît induge gîndire altor entităţi. Nu cumva convenţia noastră despre  gîndire este limitată?.


Opera de artă se adresează mai întîi spiritului şi abia apoi face spectacol.
Nu este nevoie să fugim după deosebit, acest deosebit sîntem şi noi ca şi celelalte entităţi.           

ICS

  • Vizitator
Re: despre opera de artă
« Răspuns #1 : Iunie 30, 2010, 05:24:21 p.m. »
- opera de artă – orice entitate este opera de artă şi nu doar atît, este o operă de artă perfectă. Doar interpretarea acesteia este diferită în raport de interpret (individ sau grup).  Pare relativ simplu să vorbeşti de ceva concret, unora chiar le face plăcere sau se consideră liberi pe acest sector de analiză. Aş întreba eu, tu cititorule ai putea interpreta, reflecta, ceva ce se află dincolo de capacitatea ta de reflectare, adică dincolo de infinit de infinit, sau un vid al gîndirii?  Nici o entitate nu poate interpreta ceva ce nu există, decît ca pe o convenţie de neconvenţional, o convenţie a ceva necunoscut, (aşa cum este vidul sau dumnezeu sau transcedentalul, sau infinitul, etc.), sau reflectă ceva existent dar necunoscut nouă, iar spiritul nostru are capacitatea de a reflecta această existenţă chiar necunoscută nouă.  În aceste condiţii apare convenţionalul de neconvenţional, adică axioma.  Axioma care este sinonimă cu paradoxul sau convenţie de neconvenţional sau adevăr acceptat dar nedemonstrabil. Dacă această existenţă necunoscută produce şi efecte de orice natură, (aşa cum orice axiomă produce efecte) mai putem spune noi ca nu există?  Cu siguranţă, nu.   Ca şi în cazul vidului, sau lui dumnezeu sau infinitului. Plecînd de aici m-am întrebat ce interpretează privitorul, auditorul sau criticul de artă reflectînd opera de artă?  Spiritul reflectă întotdeauna realitatea indiferent dacă această realitate are existenţă de sine sau doar de efect. Inexistenţa nu o poate reflecta, tot aşa cum tu după ce nu mai exişti nu mai poţi reflecta nimic prin spiritul acesta.  Acum să ne amintim de subiectul nostru, opera de artă.  Un tablou sau o simfonie sau o operă gastronomică sau a naturii din jur dacă este reflectată  de cît mai  multe entităţi printe care şi oameni mulţi şi diferiţi, fiecare are o interpretare proprie.  În acest caz interpretările lor se referă la o existenţă de sine sau de efect?  Şi una şi alta. Interpretarea cui aparţine, interpretului sau operei de artă?  Adică  ceea ce apare ca interpretare este ceva ce a găsit spiritul nostru în opera de artă sau ceva pur si simplu independent de opera de artă?.  Mai exact multitudinea interpretărilor era în opera de artă sau este doar rezultatul imaginaţiei interpreţilor.  Dacă nu erau  în opera de artă cu siguranţă nu erau nici interpretările.   De aici concluzia că nu interpreţii aveau interpretările ci opera de artă avea embrionul  tuturor interpretărilor.  Codul genetic al interpretărilor era şi este în orice operă de artă.  Sau altfel spus simultaneitatea interpretărilor este în opera de artă  înainte de interpretare, apoi  vine interpretarea şi  dezvoltă aceste coduri genetice prin spiritul fiecăruia, în raport de capacitatea fiecăruia de interpretare şi de transformarespaţiutimp atît ale interpreţilor cît şi a operei de artă.  Ca evoluţia noastră există, un cod genetic care în mediu adecvat dezvoltă destinul uman.    Acest cod genetic al operei de artă conţine finitinfinit interpretări  viitoare.  Dacă un interpret reflectă  opera de artă la timpi diferiţi sau spaţiu diferit, la fiecare timp sau spaţiu diferit, interpretatrea este diferită, ca şi pentru stadii diferite ale transformării interpretului  şi interpretatului (operei de artă).  Dovada este simplă  una era un tablou de Van Gogh  în timpul lui şi alta acum, una era la Paris şi alta la Londra.  Una era interpretarea lui cînd a pictat-o şi alta a doua zi.  Aceste interpretări  în mod evident sînt dependente de gîndire/memorie/simţintuiţie/instinct/sentimente  atît ale interpretului cît şi ale interpretatului.  Un cîine poate vrea să mănînce opera de artă şi asta este o interpretare, actualmente se studiază rezonanţele la nivelul ADN şi ARN  faţă de sentimentele individului, cu siguranţă există şi la plante sau animale mai mult sau mai puţin.  Orice descoperire este o reflectare a realităţii, dar relativă, dacă vom construi un calculator nu înseamnă că am creat ci că am asamblat ceva existent în altă formulă.  În concluzie  nu interpretul  are interpretările ci interpretatul, adică opera de artă sau orice realitate.  Orice realitate conţine embrionul finitinfinit al interpretărilor (reflectărilor) proprii şi al celorlalte entităţi.  În acest context şi libertateaconstrîngere există în orice entitate în toate variantele finitinfinite , pozitive şi negative, doar că reflectarea ei  este specifică spiritului care o reflectă, chiar dacă cel interpretat este însăşi interpretul.  Orice entitate este operă de artă, doar interpretarea ei este diferit convenţionalizată. (reflectată, interpretată, oglindită, clasificată)  Gradele de libertateconstrîngere ale artei există.  Ca orice entitate şi operele de artă, ca un caz particular, au libertateaconstrîngerea lor. Dacă în mod convenţional putem spune că imposibilitatea de mişcare este o constrîngere, evident acţiunea lor asupra spiritului celorlalte entităţi se poate denumi  grad de libertate. Să nu înţelegeţi  însă că lipsa mişcării este doar constrîngere este şi libertate în alt context, adică lipsa mişcării este un favor împotriva uzurii ei, ba mai mult şi ea se mişcă.  Adevărat că nu cu resurse proprii ci cu ajutorul altor entităţi, depinde de convenţia mişcării  sau constrîngerea ei. Şi în cazul operei de artă este valabilă definiţia libertăţiiconstrîngere ca „dreptul la convenţionalneconvenţional”.  O singură menţiune, nu va gîndiţi că arta trebuie să fie doar frumoasă sau estetică, este o convenţie. A aparut limbajul negativ atît în literatură cît şi în artă.  Să nu credem că elementele unei entităţi sînt sau trebuie stabilite doar prin gîndire, nu, ele sînt şi sensibile şi intuitive şi instinctive şi sentimentele simultan, dar le putem analiza sau defini  în mod convenţional în oricare variantă simultan sau separat sau combinate, ele sînt infinite (un infinit mic şi unul infinit de infinit) în convenţional şi în neconvenţional în acelaşi timp ( zero este o convenţie dar pe o axă infinită sau infinit de infinit, poate exista oriunde şi la orice entitate) dependente de entitate  de la nagativ la pozitiv cu o extrapolare intuitivă, sensibilă, instinctivă, de simţ sau de gîndire. Putem să  spunem că o operă de artă nu are gîndire atît timp cît induge gîndire altor entităţi. Nu cumva convenţia noastră despre  gîndire este limitată?.


Opera de artă se adresează mai întîi spiritului şi abia apoi face spectacol.
Nu este nevoie să fugim după deosebit, acest deosebit sîntem şi noi ca şi celelalte entităţi.           

Sufletul intrupat nu poate vedea niciodata realitatea atata timp cat nu ii este dat sa vada realitatea si deci orice reflectii ale unui suflet intrupat care face o paralela intre o opera de arta a unui pictor,sculptor,etc si marea capodopera,universul,creata de Dumnezeu sunt filozofii oshiste similare cu iluziile budistilor de orice fel de secta. 

constantin.a

  • Vizitator
Re: despre opera de artă
« Răspuns #2 : Iunie 30, 2010, 05:56:43 p.m. »
Citat
Sufletul intrupat nu poate vedea niciodata realitatea atata timp cat nu ii este dat sa vada realitatea si deci orice reflectii ale unui suflet intrupat care face o paralela intre o opera de arta a unui pictor,sculptor,etc si marea capodopera,universul,creata de Dumnezeu sunt filozofii oshiste similare cu iluziile budistilor de orice fel de secta. 
Oau!

tudor

  • Vizitator
Re: despre opera de artă
« Răspuns #3 : Iunie 30, 2010, 08:16:30 p.m. »
n-a mai găsit alt cuvînt decît "Sufletul intrupat" este uimitoare mintea umană.

Budismul este recunoscut ca o religie ateistă de mulţi specialişti.

chimistul

  • Vizitator
Re: despre opera de artă
« Răspuns #4 : August 06, 2010, 06:39:13 p.m. »
Citat
n-a mai găsit alt cuvînt decît "Sufletul intrupat" este uimitoare mintea umană.

Aveti o alta varianta?