Repere în devenirea umană

[protelisav]

    Dacă tot ne-am întâlnit din întâmplare  pe un canal de comunicare, atunci, stimate cititor, uită o clipă de activităţile cotidiene pentru un moment de sensibilizare şi de meditaţie asupra comportamentului uman. Propun ca  temă iniţială de reflexie ,,Cum trebuie să nu fi", pentru a înţelege "cum trebuie să fi", deoarece în dialectica devenirii umane sunt situaţii când binele rămâne după cernerea răului. Oamenii  cu afecţiuni fizice  înţeleg altfel viaţa, ca limitare a perceperii diversităţii lumii exterioare dar nu a profunzimii trăirilor interioare, prin comparaţie cu cei care se bucura de starea normală a organelor de simţ. 
Să nu fi orb, pentru a vedea frumuseţea iubitei, verdele crud al firului de iarbă, roşul aprins al florii de trandafir sau albul imaculat al zăpezii, dar şi operele de artă ale ale lui Michelangelo, Rembrandt, Renoir, Picasso sau Brâncuşi.
Să nu fi fi surd, pentru a asculta cântecul privighetorii în serile de vară, susurul izvoarelor de munte,dar şi muzică de Wagner, Mozart, Beethoven, Enescu sau vocea superbă a Mariei Tănase.
          Comportamentul individual se află deseori la graniţa dintre voinţă şi tentaţie, pentru că ,,a trăi înseamnă mai întâi a alege" (G. Bernanos). Pe traiectoria vieţii poţi să alegi între bine şi rău, moral şi imoral, frumos şi urât, în funcţie de nivelul de cultură şi scara de valori la care te raportezi. Istoria este plină de exemple pozitive şi negative, dar ,,trebuie să luăm din trecut focul şi nu cenuşa" (J.Jaurès). 
Unii găsesc o scuză  că  "a greşi  este omeneşte" dar asta nu-l scuteşte pe vinovat să înveţe din greşeli şi să nu le mai repete. Într-un alt registru, se ajunge la comportamente antisociale care sunt pedepsite prin privarea de libertate.
          Cum a apărut şi a evoluat fiinţa umană rămâne încă o dispută între oamenii de ştiinţă şi reprezentanţii bisericii. După Shakespeare ,,a fi sau a nu fi, aceasta-i întrebarea", pe care o preiau cu o altă conotaţie. Miracolul c-ai apărut pe Terra, este legat de probabilitatea infimă că părinţii au existat, s-au cunoscut, au făcut dragoste şi te-au procreat prin unirea întâmplătoare a a gameţilor care poartă materialul genetic. Mai mult, fie că eşti bun sau rău, frumos sau urât, mai mult sau mai puţin deştept, eşti o persoană unică şi irepetabilă.
   Pe sintagma ,,cum să nu fi" se bazează întreaga istorie a dreptului- de la Codul lui Hammurapi (Mesopotamia), Legile lui Manu (India), Legile celor 12 table (Roma) până la legislaţia actuală care reglementează cadrul juridic în care se înscrie comportamentul civilizat. Mai mult, reglementările de organizare şi funcţionare pentru instituţii particulare şi de stat, organizaţii naţionale, regionale sau mondiale, se referă cu precădere la obligaţii şi mai puţin la drepturi şi recompense. Elevii, studenţii şi militarii pot să confirme cu prisosinţă ceastă afirmaţie. Există însă o excepţie de la regulă – codul bunelor maniere deplasează accentul pe cum trebuie să fi pentru ca  lumea selectă să te accepte fără reţinere. Totuşi, arta este principala sursă de inspiraţie pentru veritabile modele de urmat în viaţă. Din păcate , mai există unii părinţi care cred că ei sunt exemplul cel mai potrivit pentru progenitura lor. În realitate lucrurile sunt mult mai complexe.
Pentru reflexie, vă prezint celebrul decalog din ,,Pour l'enfant" a lui Geoges Grinda:
1.Copilul este o persoană în devenire : eu îl respect
2.Copilul este curios : eu discut cu el
3.Copilul se minunează : eu îl conduc să caute frumosul
4.Copilul vrea să-şi asume personalitatea : eu îl ajut să se cunoască
5.Copilul caută un model : eu îi ofer un exemplu
6.Copilul descoperă corpul său : eu îi arăt că sănătatea este o forţă
7.Copilul se îndoieşte de el : eu apreciez ceea ce el face
8.Copilul vrea să devină independent : îl invit să fie responsabil
9.Copilul nu se cunoaşte decât pe sine : eu îl învăţ şi altele                
10.Copilul are nevoie de un ideal : eu îl ajut să dea un sens vieţii sale.
În realitate, lucrurile sunt mult mai complexe. Fiecare individ este unic pentru că porneşte în viaţă cu o zestre ereditară specifică şi străbate o traiectorie existenţială singulară, marcată de valorile culturii şi civilizaţiei comunităţii din care face parte. Subscriu la părerea marelui pedagog Comenius că ,,omul ca să devină om trebuie să fie educat", dar cu mijloacele şi strategiile învăţământului modern. Se impune restructurarea sistemului educaţional pe criterii de performanţă, care să asigure tinerilor cunoştinţe şi capacităţi cognitive de bază, pentru a face faţă cu succes pe piaţa concurenţială  a muncii în condiţiile unei dinamici sociale profunde şi a unei explozii informaţionale fără precedent. Pe lângă cunoştinţele teoretice  şi abilităţile practice ale elevilor nu trebuie neglijată interiorizarea unor modele culturale şi a unor scări ierarhice de valori pe baza cărora să fie  structurată latura atitudinală (orientarea axiologică) a unor posibile personalităţi autonome şi creative cu putere de decizie şi responsabilităţi sociale.
   Valenţe deosebite ale psihicului uman au fost puse în evidenţă de psihanaliză, fundamentată de Sigmund Freud (1856-1939), celebru neurolog şi psiholog elveţian, la care se adaugă contribuţiile discipolilor săi, Carl Gustav Jung şi Alfred Adler. Se consideră că psihicul uman este structurat pe trei nivele : Id (Sinele), Ego (Eul) şi Superego (Supraeul). Sinele este nivelul inconştient al capitalului instinctual, complet dezorganizat şi supus principiului plăcerii, fiind izvorul de energie primară. Eul este o unitate coerentă şi conştientă care reglementează manifestările sinelui, în conformitate cu cerinţele lumii externe. Supraeul este forţa inconştientă care modelează Sinele şi Eul după scheme morale însuşite de individ din mediul socio-cultural în care trăieşte. Trăirile neplăcute şi tendinţele care intră în conflict cu normele sociale şi principiile morale ale persoanei sunt excluse din conştiinţă printr-un mecanism de represiune (refulare) şi alungate în subconştient de unde tind să apară sub formă travestită. Amplificarea caracterului conflictual al refulării poate duce la nevroze şi psihoze, a căror vindecare se bazează pe conştientizarea pentru bolnav a impulsurilor reprimate. Adupă Freud, forţa psihică în jurul căreia se centrează comportamentul uman este libidoul, termen care desemnează capitalul instinctual dominat de impulsul sexual.
   Alfred Adler, psihiatru austriac, a constestat teoria lui Freud asupra libidoului, considerând că este un sistem organic unitar cu sens bine precizat, care are scopul autorealizării şi supravieţuirii individuale. După Adler, inconştientul este motivat, în principal, nu de libidou, ci de tendinţele de superioritate, perfecţiune, adaptare socială şi aspiraţie pentru putere.
   Carl Gustav Young, psihiatru elveţian, a elaborat un sistem psihologic, care include teoria inconştientului colectiv şi teoria complexelor psihologice. El neagă rolul determinant al sexualităţii în viaţa psihică, în favoarea inconştientului colectiv, ancestral, considerat ca model original şi aprioric de motivaţie, care se dezvoltă progresiv şi se relevă omului printr-un limbaj incoştient (simboluri, imagini, vise) mai puternic decât nivelul conştient bazat pe concepte.
   Confruntarea de idei din psihanaliză se regăseşte şi pe plan filozofic, la cote mult mai înalte.
Destinul fiinţei umane este strâns legat de libertate şi necesitate. Prin raportare la destin, condiţionarea gnoseologică a libertăţii pune în evidenţă importanţa factorului conştient în reorganizarea continuă şi progresivă a statutului ontologic al omului, precum şi caracterul său activ,creator şi prospectiv. Libertatea, înţeleasă ca unitate între cunoaştere, valorizare şi acţiune, se manifestă specific în cadrul vieţii sociale. Dacă n-ar exista libertate, omul n-ar putea fi creator de istorie, ci pur şi simplu un mecanism banal în angrenajul social. Pe de altă parte, libertatea nu se confundă nici cu liberul arbitru, mai precis, cu o totală independenţă a individului faţă de legile şi normele care reglementează convieţuirea cu semenii săi. Astfel de interpretări de pe poziţii unilaterale au condus fie la fatalism, fie la concepţii voluntariste şi subiectiviste, în totală discordanţă cu cerinţele vieţii sociale .
   Ideea legăturii strânse dintre libertate şi necesitate nu este nouă în gândirea filosofică. După părerea unor reprezentanţi (Crisip,Zenon) ai stoicismului, omul îşi dobândeşte libertatea şi poate ajunge la idealul suprem de fericire, dacă se conformează faţă de ceea ce este necesar (voinţa divină, armonie universală,destin). Pentru gânditorii antici, destinul întruchipează ,,ceea ce este scris să se întâmple", caracterul prestabilit şi implacabil al cursului vieţii fiecărui individ, prins adeseori, printr-un concurs de împrejurări în situaţii dramatice, din care nu poate ieşi decât cu mari sacrificii. Eschil, Sofocle şi Euripide
ilustrează multe situaţii de acest fel; cu toate măsurile luate, regele Laios este ucis de propriul fiu (Oedip); pentru a-şi îndeplini obligaţiile de conducător militar, Agamemnon îşi sacrifică fiica, în ciuda sentimentelor paterne; pentru a-şi îndeplini datoria faţă de familie,Antigona încalcă legile cetăţii etc.
   Contradicţia dintre libertatea umană şi existenţa unor constrângeri impuse de zei, divinitate sau destin va rămâne o problemă deschisă pentru gândirea filosofică a epocilor următoare .
Creştinismul a dezvoltat doctrina liberului arbitru pentru a da sens responsabilităţii omului în faţa lui Dumnezeu, aşa cum precizează Thoma din Aquino ,,omul este înzestrat cu liber arbitru, astfel sfaturile, îndemnurile, poruncile, interzicerile, răsplata şi pedeapsa ar fi în van".
Confruntarea de idei despre libertate şi constrângerile cauzale capătă o deosebită amploare în epoca modernă. Antropologia filosofică transferă dezbaterea problemei libertăţii din sfera constrângerilor exterioare, impuse de o autoritate supranaturală sau de un determinism universal al legilor şi conexiunilor cauzale, în sfera constrângerilor interioare ale fiinţei umane.
Raţionalismul a prezentat omul ca o fiinţă raţională, condusă de gândire, în contrast cu empirismul, care a văzut în om o fiinţă sensibilă, condusă de afecte şi dorinţe.
   Hegel a fost primul filosof care a prezentat just raportul dintre libertate şi necesitate. Pentru el, libertatea este înţelegerea necesităţii:"Necesitatea este oarbă în măsura în care nu este înţeleasă". În concepţia lui Hegel, statul exprimă cerinţele necesare ale Raţiunii şi asigură interesele generale (binele tuturor,moralitatea), precum şi libertăţile individuale, căci "statul este realizarea libertăţii", reprezentând ,,ideea divină, aşa cum se înfăţişează ea pe Pământ".
   Libertatea este contestată de Schopenhauer, având în vedere că omul este supus unor dorinţe incontrolabile şi condus orbeşte de propria sa voinţă. Dimpotrivă, Nietzsche a susţinut că nu există nici un fel de constrângere care să restrângă libertatea nelimitată a omului.
În filosofia contemporană, existenţialismul (M.Heidegger,K.Jaspers,J.P.Sartre,A.Camus) a dezbătut mult problema libertăţii, considerată element fundamental şi constitutiv al fiinţei umane. Dacă la om ,,existenţa precede esenţa"-cum afirmă existenţialiştii- atunci dobândirea acestei esenţe umane, în devenirea existenţei, este tocmai forma de manifestare a libertăţii. Omul, înţeles ca pură existenţă singulară şi contingentă, nu-şi află umanitatea, esenţa sa, decât în măsura în care şi-o poate alege. Libertatea lui este absolută,ţinând seama că prin opţiunile sale, el decide singur asupra propriei evoluţii. Omul trebuie să aleagă, pentru că ,,În măsura în care aleg exist, dacă nu aleg nu exist", spune Jaspers. Pe temeiul unei asemenea libertăţi,lipsa unor criterii obiective de ierarhizare valorică, deschide în faţa omului perspectiva eşecului. De aceea, Sartre va reveni mai târziu asupra ideilor sale formulate în "Fiinţa şi Neantul", unde mărturiseşte deschis că teoria sa anterioară, care vedea în libertate un act singular şi contingent, nu ţine seama de raporturile omului cu lumea care-l înconjoară, cu natura şi societatea. Filosoful francez consideră că noua orientare a gândirii sale a fost determinată de întâlnirea cu filosofia marxistă.
   Ca o concluzie generală, se poate spune că majoritatea filosofilor consideră că omul îşi poate dobândi libertatea, în măsura în care nu contrazice regulile şi legităţile lumii în care trăieşte. Pentru a trece la acţiune, omul trebuie să-şi exercite capacitatea sa de opţiune axiologică, de a alege unele dintre variantele posibile, în conformitate cu trebuinţele şi aspiraţiile sale, care trebuie să intre în rezonanţă cu interesele generale ale colectivităţii din care face parte. Acţiunea umană liberă este încărcată cu răspundere socială, individuală şi colectivă, a fiecăruia şi a tuturor, pentru deciziile asumate, pentru scopurile urmărite şi realizate . Să sperăm că opţiunile şi deciziile care se vor lua de către factorii responsabili vor servi păcii, libertăţii şi progresului istoric pe o planetă curată, propice dezvoltării vieţii.

[florin_try]

 De ce postarile tale sunt asa de luuuuungi?