ADAM si EVA chiar au existat!

[atanasu]

Ok  si daca esti si mai multumit pe caldura asta este chiar foarte bine!

[atanasu]

ok. adica inseamna zambet de smecher ?

[atanasu]

ok
Nota: Initial nu au aparut cele doua anterioare si de aceea am redus textul la un ok dar daca as putea le-as sterge fiind inutile.

[atanasu]

Indiferent de ce sustin sistemele de clasificarre dupa diverse criterii, eu il voi aplica pe singurul dupa mine cu adevarat stiintific si principal adica cel dat de Buffon si ulterior si mai stiintific, tinand cont si de genetica, redat(reformulat) de Mayr (in 1941 si 1980) dar la mine esentiala este  lipsa de posibilitate de fecundare viabila, in continuare lipsa posibilitatii  de a da nastere la pui vii sau chiar daca se nasc  nefiind deloc fertili adica imposibilitatea de a avea  hibrizi ca sa duca mai departe viata asa cum este  pisica si cainele care nu pot avea hibrizi sau chiar si intre magar si cal ai caror hibrizi nu pot perpetua speciile genitoare pe mai departe si deci doar cu o astfel de situtatie la  un moment dat, VIATA, cel putin prin cea a animalelor superioare avand doar doua sexe fecundabile reciproc,  ar  DISPARE.
Consider ca biologia ar trebui sa  se decida si sa-si modifice clasificarile putand sa aiba sub nivelul de granita numit specie atat in exerior cat si in interior o libertate taxonomica mai mare adica mai ales in interior adica de la specie la individ, oricare doi de sex diferit daca sunt in aceiasi specie si asta poate constitui criteriul taxonomic definitoriu si metaforic putand fi pusi cu succes in arca  lui Noe pentru a perpetua specia chiar si prin proceduri artificiale(cum ar fi cazul poate intre o catea Chihuahua si un mascul Saintbernard incurcati doar de dimensiune adica de ceva per accidens fata de reproducere.
Adica daca exista hibrizi viabili indefinit precum la cintezele din Galapagos voi considera ca genitorii lor din doua specii diferite sunt, de fapt mai corect  incadrabil taxonomic, in aceiasi specie desigur ca subspecii (precum mai nou cainele si lupul) sau poate doar rase diferite diferntele anatomice nefiind mai mari decat la galinacee(desi la rasele artificiale si selectionate special aceste diferente anatomic deci tot relativ formale pot fi foarte marcate dar nu transforma o rasa in leu si alta in pisica.. 
Evident ca toate astea nu ne duc la confirmarea ipotezei mele cu gemenii homozigoti dar maresc intelegerea fenomenului de emergenta spcifica  in timp si in natura.

[atanasu]

Prin intermdiar am conversat cu chat-ul care daca  este bine condus prin intrebari "destepte" poate ajunge la limitele lui pe care si le si declara de altfel, eu ajungand  sa verific ce am aflat din google si sa mai si desvolt putin, asa ca tot ce voi spune aici sunt rezultatul acestor cercetari  si deci sunt certe la acest nivel de informare dar chat-ul care est verificabil de oricine  confirma valoarea unei asemenea ipoteze care deschide perspctive biologiei si eu nu pot face nimic in plus. Poti si tu sa verifici toate acestea. PS Prezint o foarte interesanta convrsatie cu CHAT-ul la problema mea legata de evolutia Universului :Hibele....

[atanasu]

Print,
Ca sa nu dispara tema de pe aceasta pagina dar si ca sa te anunt ceva  respectiv ca mi-a intrat acest anunt si nu mi se deschide linkul:
The Species Problem: Biological Species, Ontology, and the Metaphysics of Biology (Lexington Books 2003)
David N. Stamos

Pare ceva interesant si cred ca am mai dat in trecut peste acest autor si o sa vad  ce si cum.

PS Da, am mai dat si poate am si scris pe undeva despre ce spue dl Samos...

[atanasu]

Draga Printe,
Inainte de a-ti prezenta concluziile anuntate  legate de cercetarea facuta dar  tot in cadrul acesteia, postez un articol referitor  la o tema draga mie care tine de copilaria mea cand am citit Colt Alb si cand ma contaziceam cu oricine care imi spunea ca ese o fictiune, ca luii nu pot face pui cu cainl si uite ca eu copil fiind intamplator sau poate nu aveam dreptate.
Dar iti trimit acest articol deosebit refitor metisajul dintre caine si lup si pentruca in partea a doua este un studiu gentic amplu privind cainii si rasele lor din punct de vedere si al biologului dar si al medicului veterinar eu preluind doar partea de genetica generala care poate sa-mi fie de folos fiind destul de completa si te rog mult sa o certifici fiind medic la baza si mai genetician decat mine si sa-mi confirmi daca se poate  spusl acestui medic veterinar.

Asadar  dl Dr. Cristian Vantu :
Lupul si cainele :
https://www.ach.ro/ca/Genetica.pdf

 1. ORIGINEA ŞI VÂRSTA GENETICĂ A CÂINELUI

Teorii ştiinţific susţinute în prezent
a) teoria descendenţei din lup (Lorenz, Wayne)
b) teoria descendenţei din câinele sălbatic dispărut pe parcurs - legată oarecum de teoria descendenţei din lup
Cele două teorii dezbătute în prezent sunt în fapt subiectul aceloraşi cercetări. Ambele au ca punct de plecare Lupul (canis lupus) iar din punctul de vedere al geneticienilor ce studiază această problemă este mai puţin important felul în care susţinătorii celei de-a doua teorii doresc să numească primii lupi domesticiţi: " câini sălbatici " sau " lupi domestici ". Este o problemă interpretabilă felul în care considerăm sau numim primele exemplare domesticite, ele erau cu siguranţă diferite faţă de actualul câine dar şi faţă de lupul sălbatic aşa cum oamenii ce au avut primele contacte cu acest animal sunt diferiţi faţă de noi, asta neînsemnând că strămoşii noştri ar fi aparţinut unei alte specii.
Este evident că acest "câine sălbatic" a dispărut aşa cum şi omul de acum 14.000 ani (data probabila a domesticirii câinelui, după cercetările paleontologice) a dispărut evoluând în cea ce suntem noi astăzi. Problema constă doar în felul în care dorim să vedem aceste lucruri, iar aici este potrivit a o cita pe Sylvia Johnson: "Lupul este de fapt un câine sălbatic, membru al familiei Canidae"
Vom vedea mai jos că între lupul sălbatic, câinele domestic şi câinii resălbăticiţi (Dingo, rasele Paria ) nu există semnificative diferenţe genetice. În concluzie, domesticirea sau resălbăticirea acestui animal a fost şi încă mai este un efect al intervenţiei omului aşa cum diversele rase sunt rezultatul intervenţiei acestuia.
ADN n şi ADN mt
ADN-ul nuclear (ADNn) la care ne referim de cele mai multe ori când vorbim despre ereditate nu este singurul ADN din celulă. Pe lângă acesta mai există şi ADN-ul mitocondrial (ADNmt) distinct şi separat de primul, localizat în Mitocondrie. Spre deosebire de ADNn, cel mitocondrial are funcţii strict regulatorii, având un rol infim în codarea caracteristicilor morfologice motiv pentru care nu prezintă un interes în selecţia şi îmbunătăţirea efectivelor de câini. Cu toate acestea ADNmt este considerat un adevărat "ceas molecular" şi un important indiciu în stabilirea originii şi interrelaţiilor dintre diferitele specii. Caracteristica importantă a ADNmt este acea că se transmite numai pe linie maternă. Puii rezultaţi deşi vor avea ADNn atât de la mamă cât şi de la tată în proporţii egale, ADNmt va fi 100% matern. În studiul populaţiilor ADNmt este mai frecvent utilizat faţă de ADNn, primul având calitatea de a nu se recombina cu alt ADN aşa cum se întâmplă cu ADNn. Dintre presupuşii strămoşi ai câinelui mai rămân astăzi în discuţie doar cei ce posedă un număr egal de cromozomi (78) cu câinele. Aceştia sunt: lupul, şi şacalul.  Diverse studii genetice au exclus şacalul şi chiar anumite tipuri de lupi cum ar fi Lupul de prerie ca posibili strămoşi direcţi ai câinelui .
Robert Wayne, cel ce a confirmat originea câinelui şi a stabilit o dată aproximativă (încă mult contestată) a apariţiei lui ca subspecie a lupului a luat în studiu câini din 67 de rase diferite, lupi reprezentând 27 de populaţii din Asia, Europa şi America de Nord, Lupi de Prerie (Canis Latrans), şi şacali din specii diferite ( Canis Aureus, Canis Mesomelas, Canis Simensis). Din studiu a reieşit o diferenţă de 0,2% între secvenţele de ADNmt lup-câine, considerată infimă în comparaţie cu diferenţa de 4% existentă între secvenţele de ADNmt lup-lup de prerie (acesta fiind considerat canida sălbatică cea mai înrudită cu lupul până la confirmarea câinelui ca subspecie a acestuia). În acest studiu s-au găsit 27 de haplotipuri diferite la lupii luaţi în studiu, ce diferă între ele în medie cu 5 substituţii, cu un maxim de10 substituţii. La câini s-au găsit 26 de haplotipuri diferite. Aceste diferă cu o medie cu 5 substituţii şi cu un maxim de 12 între ele. S-au găsit haplotipuri diferite în cadrul aceloraşi rase ( la Golden Retriever, din 6 câini luaţi în studiu s-au găsit 4 haplotipuri diferite) Este interesant faptul că haplotipul canin D6 este identic cu haplotipul W6 găsit la lupii din vestul Rusiei şi din România, iar haplotipul D8 găsit la Elkhound este foarte apropiat de haplotipurile W4 şi W5 constatate la lupi din Italia, Franţa, Grecia şi România ceea ce sugerează încrucişări recente între lup şi câine. În timp ce nici un câine nu diferă faţă de lup cu mai mult de 12 substituţii (acelaşi număr maxim de substituţii fiind constatat şi între diversele haplotipuri găsite la câinii studiaţi ! - vezi mai sus) lupul diferă faţă de şacal sau faţă de lupul de prerie cu minimum 20 de substituţii şi 2 inserţi. ADNmt, fiind exclusiv matern ar fi putut evidenţia eventuale încrucişări cu şacalul, această posibilitate a fost însă exclusă în urma acestui studiu. Avem deci dovada clară a originii câinelui chiar dacă încrucişări ulterioare "momentului" stabilit ca fiind punctul zero al acestuia au fost constatate. Acestea nu fac decât să întărească teoria conform căreia câinele este în cel mai bun caz o subspecie a lui Canis Lupus.
Sunt insa discutii ample intre paleonologi  si geneticini (privind varsta domsticirii lupului) primii dand cca 14000 ani iar Wayne dand  pest 135000 ani  si deci privind divergenta subspciei cainlui care la un moment dat datorita selectiei artificiale efectuate de omul mai civilizat(post comuna primitiva) a condus la mltl rase atat de diferite morfologic . Totusi si palontologii gasesc schelete de hominizi alături de schelete de lup aparţinând Pleistocenului mijlociu, deci cu o vechime de 400.000 de ani.(evident nu se stie cat de domesticiti erau acei lupi dar  ... )
Nota mea : este interesant ce se considera azi(specie si subspecie), cand doar acum 60-70 de ani cand citeam eeu Colt Alb se considera cat se poate de stiintific ca sunt doua specii diferite de canide si ca deci Colt Alb este o fictiune scriitoriceasca dar ...

2. NOŢIUNI DE GENETICĂ GENERALĂ
Nucleul oricărei celule dintr-un organism conţine aceeaşi informaţie genetică stocată în cromozomi. Deci indiferent de felul ţesutului de unde provine celula studiată, nucleul acesteia are factorii ereditari ce codifică structura organismului întreg. Pe scurt, structura ce codifică informaţia genetică arată astfel: Cele 5 nucleotide legate 2 câte 2 prin punţi de Hidrogen într-o anumită succesiune, formează acizii nucleici, iar felul în care se succed perechile de nucleotide, codifică informaţia necesară sintezei unei anumite polipeptide. Din punct de vedere chimic cele 5 baze azotate sunt formate din atomi de Carbon şi Azot. fig. schema : A-T, C-G, ADN, Cromozom.
2.1. ACIZII NUCLEICI ŞI CODIFICARE INFORMAŢIEI GENETICE


2.1.1 STRUCTURA ACIZILOR NUCLEICI Acizii nucleici sunt: 5. Acidul Dezoxiribonucleic (ADN), conţinut în nucleu, ADNn, acesta fiind cel raspunzător pentru ereditatea caracterelor morfologice, sau aflat în mitocondrie, ADNmt, care are un rol mai mult regulator şi este folosit în studiul populaţiilor.
 Acidul Ribonucleic (ARN), are mai multe funcţii şi localizări, cel mai important fiind ARNt , implicat în transportul aminoacizilor la locul de sinteză al proteinelor, în ribozom. Structura macromoleculară a Acizilor nucleici a fost descoperită în 1953 de J.D. Watson, F. Crick şi M.H. Wilkins, distinşi în 1962 cu premiul Nobel pentru această contribuţie. Acizii nucleici sunt macromolecule structurate în unităţi mai simple numite "nucleotide". Acestea din urmă sunt formate în principal din baze azotate:  Baze azotate purinice: Adenina (A) şi Guanina (G) . Baze azotate pirimidinice: Citozina (C), Timina (T) şi Uracilul (U) Prin înlănţuirea nucleotidelor se obţin polinucleotide (Acizi nucleici), ce au peste 10 nucleotide, şi oligonucleotidele, cu mai puţin de 10 nucleotide. Pe verticală catena este stabilizată prin punţi fosfodiesterice între bazele azotate ce o constitue. Bazele azotate purinice şi pirimidinice sunt complementare, astfel A de pe o catenă se leagă numai de T, iar G numai de C ( în cazul ARN perechile sunt C-G şi U-A). În structura ADN nu participă Uracilul , pe când în structura ARN, nu participă Timina. Legătura dintre bazele azotate complementare de pe cele două catene ce formează macromolecula de ADN se face prin punţi de Hidrogen. Macromolecula ADN are în acest mod o strucură bicatenară (două catene polinucleotidice), în dublu helix. fig. dublu helix.
2.1.2 BIOSINTEZA ADN
Printr-un proces biochimic informaţia genetică conţinută de ADN se dublează şi se repartizează celulelor fiice. Această biosinteză a ADN are loc în interfază când cantitatea corespunzătoare stării diploide de după mitoză se dublează. În macromolecula de ADN formată din 2 lanţuri polinucleotidice complementare, se rup punţile de H dintre nucleotide, se desface dublu-helixul şi fiecare lanţ serveşte drept matriţă pentru sinteza unui nou lanţ complementar. Astfel noua moleculă de ADN formată va avea un lanţ polinucleotidic vechi şi unul nou. Datorită acestui fenomen, sinteza de ADN se numeşte "replicaţie semiconservativă". fig. replicaţia. (pag.33) 2.1.3 CODUL GENETIC UNIVERSAL Codificarea informaţiei genetice revine ADN (sau ARN în cazul anumitor virsuri) şi se face sub forma unor secvenţe de 3 nucleotide. Aceste triplete (de ex. CGA) se numesc "codoni". Din ADN nuclear, ce serveşte ca matriţă pentru ARNm informaţia genetică este transferată acestuia din urmă printr-un proces numit transcripţie, iar de aici prin translaţie este transformată în 20 de tipuri de aminoacizi, ce formează catenele polipeptidice, proteinele. fig. ADN-trancriptie -ARNm- translatie - proteine În prezent codul genetic este complet descifrat, cunoscându-se codonii din ARNm pentru toţi aminoacizii. Există mai mulţi codoni ce codifică acelaşi aminoacid. De exemplu tripletele: CGU, CGC, CGA, CGG, AGA, AGG, codifică toate Arginina. Alţi codoni numiţi "codoni stop" marchează terminarea sintezei unui anumit aminoacid. Aceştia sunt: UAA, UAG, UGA. În acest mod unul după altul sunt sintetizaţi pe baza acestor codoni toţi aminoacizii dintr-o proteină într-o anumită succesiune ce duce în final la forma fenotipică observată de noi. Universalitatea codului genetic se datorează faptului că un anumit aminoacid este codificat de acelaşi sau aceeaşi codoni indiferent dacă este vorba de o bacterie sau de un mamifer. Spre exemplu: GGA va determina sinteza de Glicină atât la procariote cât şi la eucariote.
2.2 CROMOZOMII ŞI DIVIZIUNEA CELULARĂ
2.2.1 STRUCTURA CROMOZOMILOR Cromozomii sunt grupări de material genetic observate în nucleul celular în timpul mitozei. Un cromozom este alcătuit dintr-o singură macromoleculă condensată de ADN. Purtători ai informaţiei genetice, ei sunt substratul material al "factorilor ereditari" mendelieni, ai genelor. Cu excepţia gameţilor toate celulele au un număr diploid (78 la câine) de cromozomi. Gameţii au jumătate din numărul de cromozomi (set haploid), contribuind astfel cu 1/2 din informaţia genetică a urmaşului. Din cei 78 de cromozomi, 76 sunt cromozomi somatici, numiţi "autozomi", formând 38 de perechi de cromozomi omologi, unul mater şi unul patern. Ceilalţi 2 cromozomi omologi, numiţi "heterozomi", sunt cromozomii sexuali, XY pentru masculi şi XX pentru femele. fig. cromozomii la câine. În principal un cromozom este constituit din două cromatide identice, unite printr-un centromer (consticţie primară). Acesta împarte cromozomul în două părţi egale sau inegale. În funcţie de poziţia centromerului cromozomii se împart în: � Metacentrici - centromer în poziţie mediană, braţe de lungimi egale. � Submetacentrici - centromer situat spre o extremitate, braţe de lungimi inegale. � Acrocentrici - centromer situat periferic. fig. cromozomi - tipuri Elementele structurale ale cromozomului: � Centromer - structură prin care cromozomul se ataşează de microtubulii fusului mitotic. � Kinetocorii - Segregarea cromatidelor surori este mediată de kinetocori - complex de proteine sintetizat pe baza informaţiei genetice conţinută în centromer. Există câte un kinetocor pentru fiecare cromatidă. � Telomere - plasate la capetele cromatidelor, protejează partea terminală a macromoleculei de ADN de degredarea enzimatică şi previne fuzionarea cap la cap a cromozomilor. � Repliconi - regiuni de replicaţie ce conţin o secvenţă de nucleotide ce permit replicaţia. Pe un cromozom există mai mulţi repliconi. fig. structura cromozomului.
2.2.2 DIVIZIUNEA CELULARĂ După formare, zigotul începe să se dividă. În consecinţă toate celulele vor avea la origine aceeaşi celulă suşă. MITOZA- este o diviziune celulară în urma căreia cele două celule fiice rezultate sunt identice cu celula mamă, având acelaşi număr diploid (2n - la câine 78) )de cromozomi. Acesta este modul de diviziune al celulelor somatice. Mitoza are mai multe etape: ▪ Interfaza - în care are loc dublarea cantităţii de ADN prin replicaţia semiconservativă. ▪ Profază - apar cei doi centrioli ce migrează spre polii celulei şi se formează fusul mitotic. ▪ Prometafază - membrana nucleară începe să dispară iar fusul mitotic devine evident. ▪ Metafază - cromozomii se îndreaptă spre centrul nucleului şi formeazp placa ecuatorială. Centromerii se prind de fusul mitotic. ▪ Anafază - centromerul se divide şi fiecare cromatidă migrează spre unul din polii celulei. ▪ Telofază - dispare fusul mitotic şi se formează membrana nucleara.
MEIOZA - reduce la jumătate numărul diploid de cromozomi. Prin meioză fiecare gamet va avea un număr haploid de cromozomi, numărul diploid refăcându-se apoi prin fecundaţie. Meioza constă din două diviziuni succesive: - În prima diviziune se separă cromozomii omologi în aşa fel încât fiecare celulă fiică rezultată va avea 39 de cromozomi. Înainte de separarea perechilor de cromozomi aceştia vin în contact prin mai multe puncte făcând un schimb de material genetic între cromozomii omologi (matern şi patern). Astfel gameţii nu vor conţine cromozomi întregi moşteniţi pe linie paternă sau maternă, ci cromozomi noi în care a avut loc recombinarea materialului genetic matern şi patern. Acest fenomen poartă denumirea de "crossing-over". În acest mod o succesiune întâmplătoare de gene ce se afla pe unul din cromozomii omologi, nu se va mai regăsi în cazul cromozomilor din gameţi. Fenomenul de crossing-over se realizează la nivelul macromoleculei de ADN prin alinierea a două helixuri, având fiecare câte o ruptură a catenei în locuri identice. Capetele rupte se vor lega de regiunea corespunzătoare de pe catena celeilalte macromolecule ADN, formând aşa numita moleculă intermediară a lui Halliday, ce are aspectul literei greceşti "chi" . Ulterior are loc separarea macromoleculelor ADN implicate. fig. crossing-over - A doua diviziune meiotică seamănă cu o mitoză cu particularitatea că în acest caz participă numai un număr haploid de cromozomi.\
2.3 CONCEPTUL DE GENA "Factorul ereditar" imaginat de G.Mendel, dobândeşte la începutul secolului XX denumirea de "genă", desemnând unitatea ereditară de bază, localizată pe cromozomi şi care nu prezintă subdiviziuni. În funcţie de localizarea lor pe autozomi sau heterozomi genele se numesc autozomale sau heterozomale. Gena are 3 caracteristici esenţiale: unitate funcţională - codifică producerea unui anumit fenotip, unitate mutaţională - suferind mutaţii ce duc la formarea alelelor sale şi unitate de recombinare - genele fiind transferabile de pe un cromozom pe omologul său prin crossing-over. S-a constatat că fenomene de recombinare şi mutaţie se produc şi în interiorul genei, la nivelul nucleotidelor ce o alcătuiesc. Unitatea mutaţională şi de recombinare este perechea de nucleotide. Fenomenele ce afectează strict această unitate mutaţională se numesc "mutaţii punctiforme" , respectiv "crossing-over" intragenic. O definiţie mai modernă a genei este: un segment din macromolecula de ADN ce cuprinde o anumită secvenţă de nucleotide, care codeză sinteză unui anumit polipeptid. În consecinţă segmentele din cromozom ce sunt răspunzătoare pentru un anumit caracter monogenic sunt denumite gene. Mărimea genelor este foarte variată, depinde de mărimea secvenţei de nucleotide ce codează caracterul atribuit genei respective. Locul pe care îl ocupă o genă într-un cromozom se numeşte generic "locus" şi reprezintă spaţiul ocupat de secvenţa de nucleotide, mai mare sau mai mică ce codifică caracterul respectiv, deci de "gena" în sine. Genele aflate pe acelaşi locus în cromozomii omologi se numesc gene omoloage sau "gene alele". In cazul unui singur locus aceste gene omoloage pot fi: - identice, caz în care individul este homozigot pentru acel caracter. - diferite, aflându-se într-o relaţie de dominanţă - recesivitate sau alt tip de interacţiune alelică. În acest caz individul este heterozigot pentru acel caracter.
Gena ancestrală prin mutaţii poate suferi modificări, formându-se astfel alele mutante. Şirul de alele ale unei gene ancestrale care se află pe acelaşi locus, deci codifică acelaşi caracter poate fi foarte mare în cadrul unei populaţii. Aceste şiruri de alele poartă numele genei originale, de exemplu şirul de alele Aguti, notat cu "A" cuprinde o serie de 5 alele mutante fiecare responsabilă fiind pentru o anumită pigmentaţie a părului. Deşi în cazul populaţiei pot exista mai multe alele pentru acelaşi locus, un individ nu poate avea decât 2 din aceste alele. În cazul heterozigoţilor, gena dominantă va suprima acţiunea genei recesive, caracterul codat de către aceasta nemanifestându-se fenotipic. Gena recesivă are însă posibilitatea de a se transmite prin gameţi urmaşilor şi a-şi manifeste acţiunea în cazul în care nu va întâlni o altă genă dominantă pentru locusul respectiv, deci în caz de homozigoţie sau în cazul în care gena omoloagă întâlnită va fi una recesivă chiar şi faţă de aceasta.
2.4. ELEMENTELE GENETICE TRANSPOZABILE ŞI EVOLUŢIA Elementele genetice transpozabile (transpozonii) sunt segmente de ADN capabile să circule în cadrul genomului şi să se insereze în diverse locusuri fără a respecta complementaritatea nucleotidelor. Aceştia sunt stabili în celula gazdă fiind însă mobilizaţi în caz de stress extern ( radiaţii, temperatură, umiditate) şi determinând o transpoziţie explozivă prin care se produce o mare variabilitate genetică, esenţială pentru adaptarea la noile condiţii de mediu. Aceste transpoziţii induc mutaţii şi determină restructurări cromozomiale. Cel mai bune exemplu de adaptare prin intervenţia transpozonilor sunt genele bacteriene ce determină rezistenţa acestora la tot mai multe antibiotice. Se pare că aceste elemente transpozabile stau la origine protovirusurilor şi a retrovirusurilor implicit, diferenţa fiind doar aceea că virusurile au dobândit în timp capacitatea de a circula şi extracelular în timp ce elementele transpozabile ce reprezintă 10-20% din genomul eucariotelor au mobilitate doar în cadrul genomului. 2.5 FENOMENE GENETICE CE INFLUENŢEAZĂ TRANSMITEREA EREDITARĂ A CARACTERELOR
2.5.1. LEGILE MENDELIENE ALE EREDITĂŢII
1. LEGEA PURITATII GAMETILOR: Gametii contin un singur factor ereditar (gena) in cadrul ( G. Mendel ) unei perechi fiind puri d.p.d.v. genetic, in timp ce organismele contin "factori ereditari" (gene) perechi,provenite de la cei doi gameti si care pot fi identici (homozigot) deci pure d.p.d.v. genetic sau nonidentici (heterozigot) deci impure d.p.d.v. genetic.
2 .LEGEA SEGREGARII INDEPENDENTE A PERECHILOR DE CARACTERE: diferitele perechi de caractere (alele) aflate pe cromozomii omologi segrega (se separa) in cursul diviziunii (a primei diviziuni Meiotice) independent unele de altele.
2.5.2. MODIFICĂRI DE NUMĂR ŞI STRUCTURĂ A CROMOZOMILOR
2.5.2.1. MODIFICĂRI ALE NUMĂRULUI DE CROMOZOMI ANEUPLOIDIA - este situaţia în care în nucleul somatic diploid (2n) se constată lipsa sau prezenţa în plus a unor cromozomi. Această situaţie se datorează nondisjuncţiei sau nesegregării unei sau mai multor perechi de cromozomi în timpul diviziunii, determinând următoarele cazuri: - NULISOMIE (2n - 2), atunci când lipseşte o pereche de cromozomi omologi - MONOSOMIE (2n - 1), când lipseşte un singur cromozom dintr-o pereche de cromozomi omologi. - TRISOMIA (2n + 1), situaţie în care în loc de o pereche de cromozomi omologi vor fi 3 cromozomi. - TETRASOMIA (2n +2), atunci când o pereche de cromozomi omologi va fi dublată de una identică EUPLOIDIA - este situaţia în care modificarea numărului de cromozomi se face prin lipsa sau adăugarea de seturi complete de cromozomi. Aceste pot fi următoarele: - HAPLOIDIE - (n), atunci când în loc de un număr normal diploid (2n) în nucleu se găseşte doar un singur set de cromozomi , fără setul omolog. - TRIPLOIDIE, TETRAPLOIDIE, ETC. - (3n, 4n, etc.), este situaţia în care apar trei, păatru sau mai multe seturi complete de cromozomi. Indivizi nulisomici sau monosomici sunt foarte rar întâlniţi. Lipsa unei perechi sau chiar şi a unui cromozom omolog duce în general la moartea animalului. În celelalte tipuri de aberaţii cromozomiale în funcţie de perechea sau perechile de cromozomi afactate se produc sindroame grave mai mult sau mai puţin compatibile cu viaţa.
2.5.2.2. MODIFICĂRI DE STRUCTURĂ A CROMOZOMILOR Sub acţiunea unor anumiţi factori (radiaţi, medicamente) şi cu precădere în aşa numitele "locusuri fragile" cromozomii pot suferii aberaţii de structură al căror efect este legat de importanţa proceselor codate la nivelul genelor din segmentul afectat . Cele mai frecvente cazuri de aberaţii cromozomiale sunt: DELEŢIA - constă în pierdera definitivă a unui segment de cromozom de pe un singur cromozom omolog (deleţie heterozigotă) sau de pe ambi cromozomi omologi (deleţie homozigotă). DUPLICAŢIA - este o aberaţie în care un segment de cromozom se ataşează de cromozomul omolog sau se produce doar repetarea unui segment fără ca aceasta să fie rupt de pe alt cromozom. TRANSLOCAŢIA - este fenomenul în care un segment rupt de pe un cromozom se ataşează unui cromozom neomolog. INVERSIA - este acea situaţie în care un segment cromozomial se află în poziţie inversă pe acelaşi cromozom. Dacă cazul deleţiei este vorba despre o pierdere de material genetic iar de cele mai multe ori aceasta duce la moartea individului, in cazul ultimelor trei aberaţii celula are tot materialul genetic, care este însă aranjat diferit. Din acest motiv anumite gene translocate, duplicate sau inversate işi pot schimba efectul, exprimându-se fenotipic cu totul diferit.
2.5.3. INTERACŢIUNI ALELICE Interacţiunea dintre cele două alele de pe cromozomii omologi se manifestă doar în cazul heterozigoţilor pentru acel locus. Relaţia dintre cele două gene alele este una de dominanţă, cel mai frecvent alela mutantă fiind recesivă faţă de cea ancestrală. ( O genă mutantă pentru un anumit caracter nu trebuie considerată neapărat ca fiind rezultatul unei agresiuni exterioare patogene, ci mai frecvent ca fiind un rezultat al evoluţiei. Spre exemplu toate culorile robei în afară de cea lupie sunt determinate de gene mutante ale acestei ancestrale gene Aguti - lupiu ) Gena care are efect mai puternic şi care se va manifesta fenotipic se va numi "genă dominantă" iar cea al cărei efect a fost anulat se va numi "genă recesivă". Alelele dominante se notează întotdeauna cu majuscule, în timp ce alelele recesive se notează cu caractere mici în cazul în care se află sub formă de homozigot ( "bb" , exprimă fenotipic culoarea maro) sau cu o simplă linie în cazul în care urmează unei alele dominante, situaţie în care prezenţa alelei recesive nu are efect asupra culorii determinate fenotipic de alela dominantă , deci în cazul unui şir de mai multe alele este indiferent care dintre recesive se află alături de gena dominantă, exemplu: "As -" pentru culoarea neagră unde "-" poate fi gena "Ay " sau "at ", fără a influenţa fenotipic culoarea .Genele recesive se manifesta fenotipic doar in caz de homozigot, de exemplu "a t a t", caz în care culoarea va fi negru cu pete de foc. Cu toate că marea majoritate a caracterelor urmărite de către crescători sunt controlate de acest tip de dominanţă completă, există şi alte tipuri de interacţiuni alelice mai puţin dualiste şi mai greu de urmărit ca exprimare fenotipică. - DOMINANŢA COMPLETĂ - este atunci când heterozigotul "Bb" va determina acelaşi fenotip cu homozigotul pe gena dominantă "BB". Aceasta este situaţia prezentată mai sus. - DOMINANŢA INCOMPLETĂ (semidominanţa) - este un fenomen rar intalnit la caini si spre deosebire de relatia de dominanta completa cand Homozigotul dominant si Heterozigotul sunt fenotipic identici iar gena recesiva se manifesta fenotipic doar in cazul Homozigotului recesiv, in acest caz Homozigotul dominant si Heterozigotul sunt fenotipic diferiti iar Homozigotul recesiv nu se manifesta in nici un fel d.p.d.v. fenotipic, lasand restul genelor sa determine culoarea exprimata. exemplu: cazul genei "Merle" = mierla (Tudus Merula) frecventa la Ciobanescul Scotian si la Welsh Corgi. La aceasta pereche de alele in cazul Homozigotului dominant (MM) culoarea parului va fi complet alba iar ochii pigmentati in albastru ( de obicei acesti pui sunt surzi, orbi si in cele mai multe cazuri ei nu sunt viabili). Homozigotul recesiv (mm)nu se va manifesta fenotipic (culoare va fi de ex. bicolor) iar in cazul Heterozigotului (Mm)dominanta genei M va fi incompleta astfel in culoarea de baza care poate sa aiba o tenta albastra se vor observa zone tarcate. Culoarea alba nu va avea o extindere totala (ca si in cazul homozigotului dominant MM) ci pe fondul ei sau pe fond albastru apar pete negre - CODOMINANŢA - genotipul heterozigot determină un fenotip ce este influenţat în egală măsură de cele două alele distincte de pe cromozomii omologi. Există şi alte tipuri de dominanţă mult mai puţin importante ca frecvenţă şi efecte. Aceste ar fi: Dominanţa condiţionată - când genotipul heterozigot determină în unele condiţii fenotipul dat de o alelă iar alteori fenotipul dat de cealaltă.. Dominanţa întârziată - defineşte acea situaţie în care dominanţa unei alele se manifestă fenotipic mai târziu pe parcursul vieţii. Un tip particular de dominanţă este " Pseudodominanţa" ce apare ca rezultat al unor anomalii de structura a cromozomilor, cum este deleţia. În acest caz prin pierderea segmentului cromozomial ce conţine alela dominantă, efectul fenotipic va fi determinat de alela recesivă rămasă.
2.5.4. INTERACŢIUNI NEALELICE Epistazia - este un fenomen de inhibiţie a unei gene (numită "hipostatică") de către o genă (numita "epistatica") aflată la distantă ( ce nu se afla pe cromozomul omolog deci nu poate fi vorba de o interacţiune alelică) exemplu: -inhibitia pe care o manifesta gena epistatica "e" asupra sirului alelic Aguti (As , Ay , A, asa , a t ) Epistazia este de două feluri: epistazie datorată unei gene dominante de la un locus ce anulează efectul unei gene de de pe alt locus sau epistazie datorată unei gene recesive ce anulează efectul genei hipostatice.
2.5.5. FENOMENUL DE "LINKAGE" SI CEL DE "CROSSING-OVER" 2.5.6. FENOMENUL DE MUTAŢIE Mutaţia este un fenomen prin care în mod natural sau artificial se produc modificări în materialul genetic. Mutaţiile pot acţiona la nivelul întregului genom, a cromozomilor, la nivelul genelor sau pot fi "mutaţii punctiforme" atunci când acţionează doar la nivelul unei perechi de nucleotide, aceasta fiind considerată şi unitate mutaţională. Din punct de vedere al eredităţii, mutaţia trebuie să afecteze celulele liniei germinale pentru a putea fi transmisă descendenţilor prin gameţi. Dacă mutaţia afectează doar celule somatice, aceste mutaţii nu vor fi transmise la descendenţi, ci se vor manifesta doar în organul sau ţesutul respectiv fiind considerate mutaţii somatice. Factorii mutageni sunt: ▪ factori fizici: radiaţii ionizante ( Rx., raze gama ,etc.),radiaţii neionizante (UV) ▪ factori chimici: (medicamente, inhibitori ai sintezei diferitelor baze azotate) ▪ factori biologici (inserţia unor elemente transpozabile ca urmare a mobilizării lor printr-un stress extern, virusuri, etc) Intercalarea in molecula de ADN a unei nucleotide greşite ce nu respectă complementaritatea, împiedică înlănţuirea celor două catene şi blochează replicaţia, sinteza proteică şi recombinarea genetică, cea ce conduce la moartea celulei sau la transformarea malignă a acesteia. Ca răspuns la aceste agresiuni mutagene sunt sintetizate anumite enzime reparatoare ce lucrează destul de eficient prin excizia segmentului afectat şi resinteza corectă a acestuia. Existenţa acestui mecanism este esenţială având în vedere sensibilitatea moleculei ADN la factorii mutageni. Cu toate acestea în cazul unor agresiuni mutagene puternice sau a unor maladii genetice ce afectează tocmai acest proces reparator, mutaţia nu mai poate fi corectată. Indivizii a căror mecanism enzimatic reparator este afectat sunt mult mai expuşi riscului de a dezvolta cancere, durata lor de viaţă fiind astfel scăzută.
3.EREDITATEA CARACTERELOR CANTITATIVE Caracterele cantitative sunt determinate de un numar mare de gene, unele cu efecte minore asupra fenotipului (Gene MINORE) iar altele cu efect vizibil (Gene MAJORE) Genele MINORE - au un efect vizibil asupra fanotipului doar prin actiune cumulata. Prin segregarea simultana a mai multor perechi de astfel de gene se produce "VARIATIA POLIGENICA", fenomen aflat la baza formarii tuturor caracterelor cantitative. Genele MAJORE - sunt acele gene ce pot interveni in manifestarea fenotipica a sistemelor poligenice prin interactiuni alelice (dominanta) sau nealelice (epistazie) Valoarea fenotipica (F) a oricarui caracter este egala cu suma valorii genotipice (G) si influenta factorilor de mediu (M) F = G + M Din punct de vedere cantitativ si al influentei factorilor de mediu ereditabilitatea are 4 nivele:
3.1. CARACTERE FOARTE BINE TRANSMISIBILE (peste 60%) - Asupra caracterelor fenotipice astfel transmise factorii de mediu au o influenta neglijabila iar modificarea lor la nivelul unei populatii este dificila. - Forma capului - pozitia ochilor - Largimea fantei palpebrale - Forma buzelor - Lungimea si forma mandibulei (prognatism, brevignatism inferior) - Lungimea si forma maxilarului superior (prognatism, brevignatism superior) - Tipul de "STOP" (unghiul dintre viscro si neurocraniu) - Numarul, pozitia dintilor - Forma, lungimea si grosimea gatului - Lungimea trunchiului - Forma, lungimea si insertia cozii
3.2. CARACTERE BINE TRANSMISIBILE - Acest tip de caractere se transmit la fel de bine ca si cele din categoria precedenta dar in manifestarea lor fenotipica factorii de mediu au o oarecare influenta. Modificarea acestor caractere la nivelul unei populatii se poate face prin adaptarea factorilor de mediu la scopul propus, desi de cele mai multe ori acestia au o influenta mai ales atunci cand induc fenomene negative. Factori negativi: subnutritie, avitaminoze, suprasolicitatere articulatiilor in perioada de crestere. etc. - Greabanul - Lungimea, grosimea oaselor membrelor - Rezistenta oaselor - Pozitia membrelor - angulatia - Rezistenta coloanei vertebrale - Adancimea si latimea cutiei toracice - Rezistenta si functionalitatea articulatiilor si ligamentelor - Forma volumul si consistenta cuzinetilor plantari - Pigmentatia neagra (sub influenta razelor UV negrul da nuante deschise)
3.3. CARCATERE MEDIU TRANSMISIBILE - in cazul acestora influenta factorilor de mediu asupra manifestarilor fenotipice este foarte mare. Modificarea acestor caractere se poate face prin selectie fiind conditionata de factorii de mediu adecvati. - Vitalitatea - Dezvoltarea musculara - Activitatea principalelor organelor implicate in sustinerea efortului: inima, plamani - Tipul mersului - Rezistenta articulatiilor supuse la presiune (Intervertebrale, TibioTarso- Metatarsiene) - Conformatia centurii scapulae - Predispozitia la obezitate - Lungimea, volumul si luciul robei.
3.4. CARACTERE SLAB TRANSMISIBILE, DEPENDENTE DE FACTORII DE MEDIU - sub 20%. Factorii de mediu au un rol important, cateodata chiar decisiv asupra manifestarii acestui tip de caractere. Datorita valorii ereditare scazute schimbarea la nivelul unei populati este dificila. - Fertilitatea - Instinctul matern - Temperamentul - Agresivitatea - Sociabilitatea

4.BOLI GENETICE ŞI CONGENITALE

Termenul "boală ereditară" folosit până nu demult definea acea boală care în mod obligatoriu se moşteneşte şi se transmite la urmaşi. Pentru că o boală datorată unor mutaţii la nivelul ADN nu este obligatoriu să se transmită la descendenţi , deci nu este strict ereditară, termenul propriu pentru a defini aceste afecţiuni este acela de "boala genetică". 4.1. BOALA GENETICĂ SAU BOALA CONGENITALĂ ? Bolile congenitale sunt acele anomalii de structură sau dezvoltare care sunt prezente la naştere. Acestea pot fi determinate de factori genetici - mutaţii genice sau cromozomiale, fiind boli genetice, sau pot fi determinate de factori teratogeni ce acţionează în perioada gestaţiei, cum ar fi: agenţi infecţioşi, parazitari, radiaţii, factori mecanici, medicamente, dezechilibre metabolice materne. În concluzie doar o parte a bolilor congenitale sunt de natură genetică. Se întâmplă uneori ca prin modul de manifestare o afecţiune determinată de anumiţi factori teratogeni să se manifeste similar cu o tulburare cunoscută ca având cauză genetică. Acest tip de afecţiune congenitală se numeşte "fenocopie" şi nu este transmisibilă la descendenţi. De exemplu "spina bifida" ( o malformaţie caracterizată prin lipsa de sudură a arcurilor vertebrale din regiunea lombo-sacrată) este o boală genetică , dar poate fi cauzată şi de administrarea de acid valproic în timpul sarcinii.Un alt exemplu este prezenţa ochilor albaştrii ce poate fi determinată genetic de alela mutantă " cb " din şirul de alele "Colour" sau poate rezulta ca reacţie la vaccinul antihepatitic - adenovirus 1. Datorită dificultăţi de a stabili factorul ce a cauzat o afecţiune congenitală de tip fenocopie, deci de a exclude factorul genetic ca şi cauză, este bine ca genitorii să fie puşi sub observaţie şi consideraţi ca posibili purtători ai unei mutaţii responsabile pentru tulburarea observată.
4.2 AFECŢIUNI OCULARE /etc

4.3. MALFORMAŢII ALE INIMII ŞI VASELOR MARI /etc

4.4 MALFORMAŢI ALE SCHELETULUI/etc

5.EREDITATEA CULORILOR

 Culoarea, pigmentul robei cat si al tegumentelor si ochilor (irisului) este un caracter calitativ a carui ereditate respecta cele 2 legi enuntate de Gregor Mendel la jumatatea secolului trecut. Pentru intelegerea transmiterii acestor caractere nu este necasar un studiu aprofundat ci doar insusirea unor notiuni simple si a unor reguli dupa care vom putea face un prognostic al culorilor care pot sa apara intr-un anumit cuib in functie de fenotipul ,eventual recesivitatile cunoscute ale genitorilor. Termeni si notiuni uzuale: Cromozomi = elemente esentiale ale nucleului celular, suportul genelor. Numarul lor intr-un nucleu este fix pentru fiecare specie./etc

Multumesc mult

























 

[princehansolo]

Atanasu

Am citit o parte din ce ai scris mai sus. La început a fost despre relația dintre arborele genealogic al câinelui și lupului, apoi a fost un curs de genetică. Nu sunt atât de specialist în genetică încât să validez-invalidez ceva ce este scris prin manuale. Relația dintre genom și fenotip, având în vedere că există puține secvențieri complete a genomului unor indivizi (indiferent din ce specie) - se pot emite ipoteze.

De-a lungul vieții ADN-ul unui individ suferă modificări. Nu știu dacă modificările sunt datorate numai infecțiilor cu virusuri sau există și modificări ale ADN-ului datorită adaptării organismului la agresiunea mediului. Când o să întâlnesc vreun biolog care îmi poate răspunde la întrebarea asta - o să recunosc că este un specialist adevărat. Deocamdată secvențierea completă a ADN-ului este scumpă. La nivelul anilor 2010 o secvențiere completă era 500.000 de dolari. Deci ar trebui să se facă mai multe secvențieri complete de-a lungul anilor de la mai mulți indivizi din aceeași specie, să se studieze atât individul cât și copiii lui.

Dacă tot vrei să studieză biologia celulară, îți recomand cartea lui Benga: Biologie celulara si moleculara – Gheorghe Benga. Pentru o documentare mai amplă - Molecular Biology of the Cell
Textbook by Bruce Alberts.

[atanasu]

Multumesc  mult si oricum nu mai vreau sa studiez nimic, sunt prea bolnav. Cred ca in curand voi putea sa trag concluziile certe din documentarea facuta care insa nu ma duc in vre-un fel la confirmarea sau infirmarea ipozei gemenilor homozigoti ca elemente fundamntale ale  speciatiei pentru mamifere . De  fapt consatat cat de complicat sunt problemele legate de gemenii homozigoti la oameni si de asemenea cat d complicata este si evolutia intraspecifica sau intragen prin metisaj si hibidari . Desigur ca evolutiile in aceste zone ale geneticii si in general ale biologiei vor duce la niste rezultate viitoare remarcabile dar probabil ca nu in timpul vietii noastre din viitorii ani daca acstia vor mai fi.
Update: 25.08.2004-prof Benga este un om deosebit-un savant adevarat,  care poate ca merita Nobelul si cu care am avut mai demult placera sa avem o discutie fiind cu totul de acord unul cu celalalt , pe cand eram mai sanatos si mergeam pe la sesiuni care ma interesau...

[atanasu]

Felicitari pentru articol caci inca nu cred ca v-am felicitat si aici unde am mai scris de multe ori si acum rescriu comentariul inceput  cu cateva minute in urma, disparut inainte de a-l posta si enervat fiind  il reiaiau telegrafic fara sa mai justific nimic si cine doreste sa ma intrebe sa nu se jeneze:
1) Teoria BB este de fapt o  ipoteza cat timp nu are o demonstratie experimentala in spate cum are de exemplu din 2012 teoria bosonuui Higgs iar B.B si altele similare vor ramane de  fapt ipoteze si azi nu vedem cum ajunge cineva la momentul zero al timpului, insa confirmarile directe ca universul se extinde in timp sunt facute odata cu masuratorle lui Hubble privind deplasarile intre ele ale galaxiilor, permanent confirmate, cu viteza proportionala cu distanta care duce la o relatie (functie) exponentiala spatiu/timp, respectiv s=e^(Ho*t) in care Ho este constanta de azi  a lui Hubble cu o infinitate de derivate care trimit mereu spre aceisi functie exponentiala si transcedentala care nu presupune inceput si sfarsit  pentru univers(ipoteza Hoyle)  dar B.B. considera ca daca galaxiile azi ca si in trecut se indeparaza unele de altele,  candva in trecut trebuie sa fi fost foarte apropiate si asa a aparut ipoteza botezata cu numele de Big Bang, mai mult in gluma de dl Hoyle care insa are  propria sa ipoteza cu un univers stationar material cu materia in permanenta completare pentru a-i mentine densitatea cosantanta care si el se dilata permanent de la un timp nedeterminat in trecut catre un timp la fel de nedeterminat in viitor cum rezulta din  functia exponentiala przentata.
2) Ipoteza BB in care la momentul initial (mometul de la timpul Planck de la un zero aflat la cca 13,8 miliade de ani, valoare data de H0 (masurat cu precizie din ce in ce mai imbunatatita dar cu o problema intrinseca intre doua tipuri de masuratori, una directa astronomca si alta prin inferenta de la radiația cosmică de fond care este o formă de radiație electromagnetică care se găsește peste tot în Univers si este considerata cea mai concludentă dovadă pentru modelul Big Bang al apariției Universului) conduce pentru modelul adoptat si bine fundamentat de evolutie fizico-chimica- astronomica, la rezultatele cele mai fiabile fiind azi preferata ipotezei lui Hoyle si ea updatata de autori pentru a se apropia de rezultatele necontestate din istoria B.B. 
3) De fapt daca momentul zero de la Hoyle, un moment strict conventional in functa exponentiala dedusa de acesta se ataseaza momentului  zero al B.B., cele doua teorii se vor suprapune si problema momentului zero cand Universul este Unul(ce fel de UNUL?) devine o problema de Scara eu considerand ca problema fundamentala a fizicii cosmologice este problema  denumita PROBLEMA SCARII.

[atanasu]

Poate ca a parut ciudat ca am postat textul anterior aici la un fir de biologie dar el  da o baza pentru ce voi spune acum strict in comentariul articolului scris de dl.prof. Nicolae Sfetcu cu titlul "Suntem singuri în Univers? Contextul cosmic pentru viață  la linkul:
https://www.telework.ro/ro/suntem-singuri-in-univers-contextul-cosmic-pentru-viata/?unapproved=110090&moderation-hash=9a79031e125ca72913df2ee7065dbcc4#
in care la inceput autorul trimite la Big Bang in scopul afirmatiei ca pornind de la B.B. evolutia Universului a condus pe măsura trecerii timpului adica pe masura  ce Universul a îmbătrânit, ca prin procesele din stele sa se creeze mai toate elmentele  "inclusiv cele care alcătuiesc Pământul (cum ar fi fierul, siliciul, magneziul și oxigenul) și cele necesare vieții așa cum o cunoaștem, cum ar fi carbonul, oxigenul și azotul. Acestea și alte elemente s-au combinat în spațiu pentru a produce o mare varietate de compuși care formează baza vieții pe Pământ. În special, viața pe Pământ se bazează pe prezența unei unități cheie cunoscută sub numele de moleculă organică, o moleculă care conține carbon. Deosebit de importante sunt hidrocarburile, compuși chimici formați în întregime din hidrogen și carbon, care servesc drept bază pentru chimia noastră biologică sau biochimia. Deși nu înțelegem detaliile despre cum a început viața pe Pământ, este clar că, pentru a face posibile creaturi ca noi, trebuie să se fi produs evenimente precum cele pe care le-am descris, rezultând ceea ce se numește evoluția chimică a universului"
Aceasta situatie fizico chimca a dus la aparitia vietii pe Pamant prin acel prim organism viu denumit LUCA si dupa cca 4 miliarde de ani din istoria de aprope 13,8 miliard de ani de la B.B. la aparitia unei emegente la fel de miraculoase ca si aparitia viului din anorganic si organic,  respectiv a consitiintei rationale a omului, a acelui Nous al filozofilor care i-a facut pe unii sa se intrebe daca specia nosta nu cumva ar fi singura specie a unui nou regn al viului, regnul noetic.

Asadar B.B. ne arata unitatea materiala a lumii(universului) in cele doua regnuri mineral si viu adica pune premizele posibilitatii aparitiei nu numai a lui LUCA pe pamant ci a ,,n" LUCAi , in intreg Universul asa cum presupune si articolul citat si de fapt si majoritatea celor ca se ocupa de aceste aspecte ale stiintei dar nu au un raspuns referitor la segmentul noetic al viului care pe Terra este  unica specie existenta  cu numele biologic specia Homo sapiens sapiens poate regnul(subregnul) Homo sapiens.
Da, desiugur ca desi nu e imposibil sa fie unu fara doi in acest domeniu nu este imposibil  nici invers adica sa fie si n daca exista 1 (n=2...) si in acest caz consider ca exista, asa cum  este in Univers o unitate certa a materiei nevii(minerale) si o foarte probabila existenta si viului adica a emrgentei de tip LUCAn cat si o emergenta de tip Ratiune considerand ca legile acesteia Identitatea si Noncontradictia de la ARISTOTEL citire, ca metaforic vorbind, cele doua fete ale foii de hartie  nondeductibile una din alta dar implicandu-si obligatoriu existenta vesnica si simultana, cat si principiul Ratiunii suficiente care permite si impune cuzalitatea. Daca este asa inseamna ca sigurul contact la distanta posibil este cel oferit de Limbajul fara metalimbaj descoperit de prof.Freudenthal  de la Utrecht in anii 60` si copiat in 1965-1976 de cercetatorii lingvisti si criptografi de la NSA(SUA) evident in secret si deci fara sa-l citeze public, dar desecretizata ca activitate in domeniu a NSA(National Security Agenty-fumatorul din ilmul cu Sculy))  dar doar a acelori ani de pionierat  cand marii criptografi de acolo(i-am numt in lucrarea mea de la Academie)  au testat intre  ei, adica in interiorul strict secret al Agentiei pana in 2011, un mesaj in LINCOS care odata publicat in 2011 a  pacalit presa care a prezentat lucrurile ca si cum s-ar fi realizat atunci in 1965-1967 un contact ETI , pana ce NSA a lamurit ca mesajul LINCOS nu era primit din Cosmos si ca nu contactasera nici-o ETI si ca deci lucrurile erau tot la nivelul SETI care in mod ciudat si fara sa explice clar de ce nu considerau LINCOS drept unica sau macar ca cea mai speciala posibilitate si nu-si indreptau cercetarile precum NSA in aceasta directie.
Asadar atat fata de Freudenthal, NSA preluind LINCOS fara sa-l citeze public  a fost ceva strict epigonic in timp ce in aii 80` si eu m-am implicat nestiind nimic ca mai toata lumea de toate astea(cine stia in abominabilul regim de ocuptie comunist sovietic de la noi  despre asa ceva?) si totusi acadmicienii Solomon Marcus si Edmond Nicolau au stiut si chiar au scris pe atunci despre asta eu afland de la ei, dar cine a bagat in seama aceasta? iar daca or fi stiut si altii eu nu stiu, dar ma gadesc la Ion Hobana cel care a infiintat ASFAN care credea in existenta OZN(UFO) si a ETI, azi fiind si dl dr.mat Dan FARCAS, presedintele in scaun al ASFAN cu cae am mai discutat, dar fiind destul de rezervat  fata de limbajul LINCOS fiind ca si cei de la SETI foarte neincrezator in utilitatea LINCOS dar crezand insa in OZN care azi(din 2017)  nu mai constituie subiect de indoiala cat si in existenta ETI care inca nu este confirmata oficial.
Revenind, in anii 80` eu am redescoperit LINCOS in mod independent, punandu-mi problema unei comunicari intr-un limbaj fara metalimbaj si fara vreo conventie prealabila  cu cineva intr-o atfel de situatie adica intre corespondenti, evident cazul unui ETI cu un pamantean si am inteles ca cei doi care comunica trebuie sa-si creeze limbajul in chiar timpul comunicarii adica  pas cu pas, ca exista totsi un metalimbaj si ca acesta este cel mai adanc posibil adica limbajul Ratiunii, motiv pentru care as incepe transmiterea mesjului cu semnul identic ,,=" si abia apoi introducand adunarea adica semnul ,,+", fata de Frudenthal care incepe cu adunarea si etc ...
Ratiunea fiind UNA eu in contiuare  as astepta(SETI) sau as trimite(METI) un mesaj in LINCOS si am comunicat acestea intr-un cerc de studii al Academiei Romaniei din cadrul CRIFST.
A bon entendeur, salut!

[atanasu]

Voi incepe de maine publicarea sintezei documentare pe care am facut-o in acest  an la tema Specia si speciatia si pe care consider ca este bine sa o public aici pe acest fir pe care am publict deja destule flasuri la subiect sau pe aproape
Voi publica pe bucati cam cum face si Marcel  pentruca cel mai posibil interesat, Printul, recunoaste ca nu poate urmari cu folos texte prea lungi.
Deasemenea intrventiile mele vor fi inroduse sub forma unor note si daca mai adaug cate ceva aparut ulterior voi pune ca update la finele postarii care deci este util sa mai fie urmarita de cei interesati din cand in cand.

[atanasu]

Draga cititor, la loc comanda, adica desi am niste  multe zeci de  pagini conspectate tinand cont ca inafara de Print nu a fost mai nimeni interesat consider ca nu merita efortul, eu fiind si foarte obosit  asa ca renunt la sinteza anuntata mai ales ca nu sunt dupa ea nici mai aproape dar nici mai departe  de confimarea ipotezei mele  referitoare la speciatia prin gemenii homozigoti .
Daca faceam sinteza aceasta ar fi avut cateva capitole:

1) Definitia speciei, ipoteze privind aparitia ei,  elemente moderne genetice de descriere si identificare a speciilor ;
2) Hibridarea  si metisajul in  posibilul proces de speciatie, cu exemple
3) Gemenii homozigoti de sex opus, cate ceva din putinele  cazuri de documentare la om.

Raman receptiv la orice intrebare sau discutie in domeniu

[atanasu]

Si totusi cateva vorbe la capitolele enuntate mai sus adica mai intai despre specii si aparitia lor:


https://pressbooks-dev.oer.hawaii.edu/biology/chapter/formation-of-new-species/

Speciile și capacitatea de a se reproduce

O specie este un grup de organisme individuale care se încrucișează și produc descendenți fertili și viabili. Conform acestei definiții, o specie se distinge de alta atunci când, în natură, nu este posibil ca împerecherile între indivizi din fiecare specie să producă descendenți fertili.
Membrii aceleiași specii împărtășesc atât caracteristici externe, cât și interne, care se dezvoltă din ADN-ul lor. Cu cât două organisme au o relație mai strânsă, cu atât mai mult ADN au în comun, la fel ca oamenii și familiile lor. Este posibil ca ADN-ul oamenilor să seamănă mai mult cu ADN-ul tatălui sau al mamei lor decât cu ADN-ul vărului sau bunicului lor. Organismele din aceeași specie au cel mai înalt nivel de aliniere a ADN-ului și, prin urmare, împărtășesc caracteristici și comportamente care duc la o reproducere cu succes.
Aspectul morfologic in cadrul speciei poate induce în eroare atunci când sugerează o capacitate sau incapacitate de împerechere. De exemplu, chiar dacă câinii domestici (Canis lupus familiaris) prezintă diferențe fenotipice, cum ar fi dimensiunea, corpul și blana, majoritatea câinilor se pot încrucișa și pot produce pui viabili care se pot maturiza și se pot reproduce sexual  dar daca diferentele anatomice cresc incrucisaa este dificila chiar daca este dorita de animale(de ex. un caine lup cu un chihuaua)
În alte cazuri, indivizii pot părea asemănători, deși nu sunt membri ai aceleiași specii. De exemplu, chiar dacă vulturii chel (Haliaeetus leucocephalus) și vulturii africani (Haliaeetus vocifer) sunt atât păsări, cât și vulturi, fiecare aparține unui grup de specii separat ([link]). Dacă oamenii ar interveni artificial și ar fertiliza oul unui vultur pleșuș cu spermatozoizii unui vultur pește african și un pui a eclozionat, acei descendenți, numiti hibrid (o încrucișare între două specii), ar fi probabil infertili - incapabili să reușească. se reproduc după ce a ajuns la maturitate.
Nota mea: Da probail ca asa este dar pana nu  se fac si efectiv pana la capa experimentul  dovada nu este facuta.
Deasemna specii diferite pot avea gene diferite care sunt active în dezvoltare; prin urmare, este posibil să nu fie posibilă dezvoltarea unui descendent viabil cu două seturi diferite de direcții. Astfel, chiar dacă hibridizarea poate avea loc, cele două specii rămân în continuare separate.
Populațiile de specii au în comun un grup de gene: o colecție a tuturor variantelor de gene din specie. Din nou, baza oricăror modificări într-un grup sau populație de organisme trebuie să fie genetică, deoarece aceasta este singura modalitate de a împărtăși și transmite trăsături. Atunci când apar variații în cadrul unei specii, acestea pot fi transmise generației următoare doar pe două căi principale: reproducerea asexuată sau reproducerea sexuală. Schimbarea va fi transmisă asexuat pur și simplu dacă celula care se reproduce posedă trăsătura modificată. Pentru ca trăsătura modificată să fie transmisă prin reproducere sexuală, un gamet, cum ar fi un spermatozoid sau o celulă ou, trebuie să posede trăsătura modificată. Cu alte cuvinte, organismele care se reproduc sexual pot experimenta mai multe modificări genetice în celulele corpului lor, dar dacă aceste modificări nu apar într-o celulă spermatozoid sau ovul, trăsătura modificată nu va ajunge niciodată la generația următoare. Numai trăsăturile ereditare pot evolua. Prin urmare, reproducerea joacă un rol primordial pentru ca schimbarea genetică să prindă rădăcini într-o populație sau specie. Pe scurt, organismele trebuie să se poată reproduce între ele pentru a transmite noi trăsături descendenților(Nota mea:ce clar explica ereditatea)

Speciația

Definiția biologică a speciilor, care funcționează pentru organismele care se reproduc sexual, este un grup de indivizi care se încrucișează efectiv sau potențial. Există excepții de la această regulă. Multe specii sunt suficient de asemănătoare încât să fie posibili descendenți hibrizi și să apară adesea în natură, dar pentru majoritatea speciilor această regulă este valabilă în general. De fapt, prezența în natură a hibrizilor între specii similare sugerează că aceștia ar putea să fi descins dintr-o singură specie de încrucișare, iar procesul de speciație ar putea să nu fie încă finalizat.

Având în vedere diversitatea extraordinară a vieții de pe planetă, trebuie să existe mecanisme de speciație: formarea a două specii dintr-o specie originală. Darwin a imaginat acest proces ca un eveniment de ramificare și a diagramat procesul în singura ilustrație găsită în Despre originea speciilor care seamana cu desenle de taxonomie de azi care dureaza  atâta timp cât populația supraviețuiește sau până când organismul dispare. .
Pentru ca speciația să apară, dintr-o populație originală trebuie să se formeze două noi populații și trebuie să evolueze în așa fel încât să devină imposibil ca indivizii din cele două populații noi să se încrucișeze. Biologii au propus mecanisme prin care acest lucru ar putea avea loc, care se încadrează în două mari categorii. Speciația alopatrică (allo- = ,,altul"; -patric = ,,patria") implică separarea geografică a populațiilor de o specie părinte și evoluția ulterioară. Speciația simpatrică (sym- = ,,la fel"; -patric = ,,patrie") implică speciația care are loc în cadrul unei specii părinte care rămâne într-o singură locație.

Biologii cred că evenimentele de speciație sunt împărțirea unei specii ancestrale în două specii descendente. Nu există niciun motiv pentru care s-ar putea să nu se formeze mai mult de două specii la un moment dat, cu excepția faptului că este mai puțin probabil și mai multe evenimente pot fi conceptualizate ca divizări unice care au loc aproape în timp.

Speciația alopatrică

O populație continuă din punct de vedere geografic are un bazin genetic care este relativ omogen. Fluxul genelor, mișcarea alelelor de-a lungul gamei speciilor, este relativ liberă, deoarece indivizii se pot mișca și apoi se pot împerechea cu indivizii în noua lor locație. Astfel, frecvența unei alele la un capăt al unei distribuții va fi similară cu frecvența alelei la celălalt capăt. Când populațiile devin discontinue din punct de vedere geografic, acel flux liber al alelelor este împiedicat. Când această separare durează o perioadă de timp, cele două populații sunt capabile să evolueze pe traiectorii diferite. Astfel, frecvențele lor alelelor la numeroși loci genetici devin treptat din ce în ce mai diferite pe măsură ce noi alele apar independent prin mutație în fiecare populație. De obicei, condițiile de mediu, cum ar fi clima, resursele, prădătorii și concurenții pentru cele două populații vor diferi, determinând selecția naturală să favorizeze adaptări divergente în fiecare grup.

Izolarea populațiilor care duc la speciația alopatrică poate avea loc într-o varietate de moduri: un râu formând o nouă ramură, eroziunea formând o nouă vale, un grup de organisme care călătoresc într-o nouă locație fără capacitatea de a se întoarce sau semințe care plutesc peste ocean o insulă. Natura separării geografice necesară pentru izolarea populațiilor depinde în totalitate de biologia organismului și de potențialul său de dispersie. Dacă două populații de insecte zburătoare și-ar fi stabilit reședința în văi separate din apropiere, sunt șanse ca indivizii din fiecare populație să zboare înainte și înapoi continuând fluxul de gene. Cu toate acestea, dacă două populații de rozătoare ar fi împărțite prin formarea unui nou lac, fluxul de gene continuă ar fi puțin probabil; prin urmare, speciația ar fi mai probabilă.

Biologii grupează procesele alopatrice în două categorii: dispersie și vicarianță. Dispersarea este atunci când câțiva membri ai unei specii se mută într-o nouă zonă geografică, iar vicarianța este atunci când apare o situație naturală pentru a diviza fizic organismele.

Oamenii de știință au documentat numeroase cazuri de speciație alopatrică care au loc. De exemplu, de-a lungul coastei de vest a Statelor Unite, există două subspecii separate de bufnițe pătate. Bufnița pătată nordică are diferențe genetice și fenotipice față de ruda sa apropiată: bufnița pătată mexicană, care trăiește în sud

Bufnița pătată de nord și bufnița pătată mexicană locuiesc în locații separate geografic, cu clime și ecosisteme diferite. Bufnița este un exemplu de speciație alopatrică.

In plus, oamenii de știință au descoperit că, cu cât distanța dintre două grupuri care au fost odată aceeași specie, cu atât este mai probabil ca speciația să apară. Acest lucru pare logic, deoarece pe măsură ce distanța crește, diferiții factori de mediu ar avea probabil mai puține în comun decât locațiile din imediata apropiere. Luați în considerare cele două bufnițe: în nord, clima este mai rece decât în sud; tipurile de organisme din fiecare ecosistem diferă, la fel ca și comportamentele și obiceiurile lor; de asemenea, obiceiurile de vânătoare și alegerile de pradă ale bufnițelor sudice variază de la bufnițele nordice. Aceste variații pot duce la diferențe evoluate la bufnițe și probabil că va apărea speciația.

Radiații adaptive

În unele cazuri, o populație dintr-o specie se dispersează într-o zonă și fiecare își găsește o nișă distinctă sau un habitat izolat. De-a lungul timpului, cerințele variate ale noilor lor stiluri de viață duc la mai multe evenimente de speciație care provin de la o singură specie. Aceasta se numește radiație adaptivă deoarece multe adaptări evoluează dintr-un singur punct de origine; astfel, determinând ca specia să radieze în mai multe noi. Arhipelagurile insulare, cum ar fi Insulele Hawaii, oferă un context ideal pentru evenimentele de radiații adaptive, deoarece apa înconjoară fiecare insulă, ceea ce duce la izolarea geografică a multor organisme. Honeycreeper din Hawaii ilustrează un exemplu de radiație adaptivă. Dintr-o singură specie, numită specia fondatoare, au evoluat numeroase specii,
Păsările târâtoare de miere ilustrează radiația adaptivă. Dintr-o specie originală de păsări, au evoluat mai multe altele, fiecare având propriile sale caracteristici distinctive.

Ilustrația arată o roată cu specia fondatoare la butuc. Spițele roții sunt șase specii moderne de târâtoare de miere care au evoluat din specia fondatoare. Cinci dintre aceste păsări mănâncă insecte și/sau nectar și au ciocuri lungi și groase: Apapane, Liwi, Amakihi, Akiapola'au și Maui Parrotbill. Cintezul Nihoa are ciocul scurt și gras și mănâncă insecte, semințe și ouă de păsări.

Observați diferențele dintre ciocul speciilor în [link]. Evoluția ca răspuns la selecția naturală bazată pe surse specifice de hrană în fiecare nou habitat a condus la evoluția unui cioc diferit, potrivit sursei specifice de hrană. Pasărea care mănâncă semințe are un cioc mai gros și mai puternic, care este potrivit pentru a sparge nuci tari. Păsările care mănâncă nectar au ciocuri lungi pentru a se scufunda în flori pentru a ajunge la nectar. Păsările care mănâncă insecte au ciocul ca niște săbii, potrivite pentru a înjunghia și a înțepa insectele. Cintezele lui Darwin sunt un alt exemplu de radiație adaptivă într-un arhipelag.

Speciația simpatrică

Poate apărea divergența dacă nu există bariere fizice pentru a separa indivizii care continuă să trăiască și să se reproducă în același habitat? Raspunsul este da. Procesul de speciație în cadrul aceluiași spațiu se numește speciație simpatrică; prefixul ,,sym" înseamnă același, deci ,,sympatric" înseamnă ,,aceeași patrie" în contrast cu ,,alopatric" care înseamnă ,,altă patrie". Au fost propuse și studiate o serie de mecanisme pentru speciația simpatrică.

O formă de speciație simpatrică poate începe cu o eroare cromozomială gravă în timpul diviziunii celulare. Într-un eveniment normal de diviziune celulară, cromozomii se replic, se împerechează și apoi se separă, astfel încât fiecare celulă nouă să aibă același număr de cromozomi. Cu toate acestea, uneori perechile se separă și produsul celular final are prea mulți sau prea puțini cromozomi individuali într-o stare numită aneuploidie ([link]).

Aneuploidia apare atunci când gameții au prea mulți sau prea puțini cromozomi din cauza nedisjuncției în timpul meiozei. În exemplul prezentat aici, descendenții rezultati vor avea 2n+1 sau 2n-1 cromozomi

Aneuploidia rezultă atunci când cromozomii nu reușesc să se separe corect în timpul meiozei. Ca urmare, un gamet are unul prea mulți cromozomi (n +1), iar celălalt are unul prea puțini (n – 1). Când gametul n + 1 fuzionează cu un gamet normal, zigotul rezultat are 2n + 1 cromozomi. Când gametul n – 1 fuzionează cu un gamet normal, zigotul rezultat are 2n -1 cromozomi.

Care este cel mai probabil să supraviețuiască, descendenții cu cromozomi 2n+1 sau descendenții cu cromozomii 2n-1?

Pierderea materialului genetic este aproape întotdeauna letală, astfel încât descendenții cu cromozomi 2n+1 au șanse mai mari de supraviețuire.–>
Poliploidia este o afecțiune în care o celulă sau un organism are un set suplimentar, sau seturi, de cromozomi. Oamenii de știință au identificat două tipuri principale de poliploidie care pot duce la izolarea reproductivă a unui individ în starea de poliploidie. Izolarea reproductivă este incapacitatea de a se încrucișa. În unele cazuri, un individ poliploid va avea două sau mai multe seturi complete de cromozomi din propria specie într-o stare numită autopoliploidie ([link]). Prefixul ,,auto-" înseamnă ,,sine", deci termenul înseamnă mai mulți cromozomi din propria specie. Poliploidia rezultă dintr-o eroare în meioză în care toți cromozomii se mută într-o singură celulă în loc să se separe.

Autopoliploidia rezultă atunci când mitoza nu este urmată de citokineză.

Autopoliploidia are ca rezultat descendenți cu două seturi de cromozomi. În exemplul prezentat, un părinte diploid (2n) produce descendenți poliploizi (4n).

De exemplu, dacă o specie de plantă cu 2n = 6 produce gameți autopoliploizi care sunt și diploizi (2n = 6, când ar trebui să fie n = 3), gameții au acum de două ori mai mulți cromozomi decât ar trebui să aibă. Acești noi gameți vor fi incompatibili cu gameții normali produși de această specie de plantă. Cu toate acestea, ei se pot autopoleniza sau se pot reproduce cu alte plante autopoliploide cu gameți având același număr diploid. În acest fel, speciația simpatrică poate apărea rapid prin formarea descendenților cu 4n numit tetraploid. Acești indivizi s-ar putea reproduce imediat numai cu cei de acest nou fel și nu cu cei din speciile ancestrale.

Cealaltă formă de poliploidie apare atunci când indivizii a două specii diferite se reproduc pentru a forma un descendent viabil numit alopoliploid. Prefixul ,,allo-" înseamnă ,,altul" (rechemare din allopatric): prin urmare, un alopoliploid apare atunci când gameții din două specii diferite se combină. [link] ilustrează o modalitate posibilă de formare a unui alopoliploid. Observați cum sunt necesare două generații sau două acte de reproducere înainte ca hibridul fertil viabil să rezulte.

Aloploidia rezultă atunci când două specii se împerechează pentru a produce descendenți viabili. În exemplul prezentat, un gamet normal dintr-o specie fuzionează cu un gamet poliploidic de la alta. Două împerecheri sunt necesare pentru a produce descendenți viabili.

Aloploidia rezultă din împerecheri viabile între două specii cu un număr diferit de cromozomi. În exemplul prezentat, specia unu are trei perechi de cromozomi, iar specia doi are două perechi de cromozomi. Când un gamet normal din specia unu (cu trei cromozomi) fuzionează cu un gamet poliploidic din specia a doua (cu două perechi de cromozomi), rezultă un zigot cu șapte cromozomi. Un descendent din această împerechere produce un gamet poliploid, cu șapte cromozomi. Dacă acest gamet poliploid fuzionează cu un gamet normal din specia unu, cu trei cromozomi, urmașii rezultati vor avea zece cromozomi viabili.

Formele cultivate de plante de grâu, bumbac și tutun sunt toate alopoliploide. Deși poliploidia apare ocazional la animale, ea are loc cel mai frecvent la plante. (Este puțin probabil ca animalele cu oricare dintre tipurile de aberații cromozomiale descrise aici să supraviețuiască și să producă descendenți normali.) Oamenii de știință au descoperit că mai mult de jumătate din toate speciile de plante studiate se referă la o specie evoluată prin poliploidie. Cu o rată atât de mare de poliploidie la plante, unii oameni de știință emit ipoteza că acest mecanism are loc mai mult ca o adaptare decât ca o eroare.

Izolarea reproductivă

Având suficient timp, divergența genetică și fenotipică dintre populații va afecta caracterele care influențează reproducerea: dacă indivizii celor două populații ar fi reuniți, împerecherea ar fi mai puțin probabilă, dar dacă împerecherea ar avea loc, descendenții ar fi neviabile sau infertili. Multe tipuri de caractere divergente pot afecta izolarea reproductivă, capacitatea de a se încrucișa, a celor două populații.

Izolarea reproductivă poate avea loc într-o varietate de moduri. Oamenii de știință le organizează în două grupe: bariere prezigotice și bariere postzigotice. Amintiți-vă că un zigot este un ou fecundat: prima celulă a dezvoltării unui organism care se reproduce sexual. Prin urmare, o barieră prezigotică este un mecanism care blochează reproducerea; aceasta include bariere care împiedică fertilizarea atunci când organismele încearcă să se reproducă. O barieră postzigotică apare după formarea zigotului; aceasta include organisme care nu supraviețuiesc stadiului embrionar și cele care se nasc sterile.

Unele tipuri de bariere prezigotice împiedică în întregime reproducerea. Multe organisme se reproduc doar în anumite perioade ale anului, adesea doar anual. Diferențele în programele de reproducere, numite izolare temporală, pot acționa ca o formă de izolare reproductivă. De exemplu, două specii de broaște locuiesc în aceeași zonă, dar una se reproduce din ianuarie până în martie, în timp ce cealaltă se reproduce din martie până în mai ([link]).

Aceste două specii de broaște înrudite prezintă izolare reproductivă temporală. (a) Rana aurora se reproduce mai devreme în cursul anului decât (b) Rana boylii. (credit a: modificarea lucrării de Mark R. Jennings, USFWS; credit b: modificarea lucrării de Alessandro Catenazzi)

Fotografia a prezintă o Rana aurora, o broască bej cu pete verzi. Fotografia b o prezintă pe Rana boylii, o broască maro.

În unele cazuri, populațiile unei specii se mută sau sunt mutate într-un nou habitat și își stabilesc reședința într-un loc care nu se mai suprapune cu celelalte populații ale aceleiași specii. Această situație se numește izolarea habitatului. Reproducerea cu specia mamă încetează și există un nou grup care este acum independent din punct de vedere reproductiv și genetic. De exemplu, o populație de greieri care a fost divizată după o inundație nu a mai putut interacționa între ele. De-a lungul timpului, forțele selecției naturale, mutația și deriva genetică vor duce probabil la divergența celor două grupuri ([link]).

Speciația poate apărea atunci când două populații ocupă habitate diferite. Habitatele nu trebuie să fie departe unul de altul. Greierul (a) Gryllus pennsylvanicus preferă solul nisipos, iar greierul (b) Gryllus firmus preferă solul argilos. Cele două specii pot trăi în imediata apropiere, dar din cauza preferințelor diferite de sol, au devenit izolate genetic.

Ilustrația A prezintă greierul negru Gryllus pennsylvanicus pe sol nisipos, iar ilustrația B arată greierul bej Gryllus firmus în iarbă.

Izolarea comportamentală apare atunci când prezența sau absența unui comportament specific împiedică reproducerea. De exemplu, licuricii masculi folosesc modele de lumină specifice pentru a atrage femelele. Diferite specii de licurici își afișează luminile în mod diferit. Dacă un mascul dintr-o specie ar încerca să atragă femela alteia, ea nu ar recunoaște modelul de lumină și nu s-ar împerechea cu masculul.

Alte bariere prezigotice funcționează atunci când diferențele dintre celulele lor gametice (ovule și spermatozoizi) împiedică fertilizarea; aceasta se numește barieră gametică. În mod similar, în unele cazuri organisme strâns înrudite încearcă să se împerecheze, dar structurile lor reproductive pur și simplu nu se potrivesc. De exemplu, masculii de damicie din diferite specii au organe de reproducere cu forme diferite. Dacă o specie încearcă să se împerecheze cu femela alteia, părțile corpului lor pur și simplu nu se potrivesc. ([legătură]).

Forma organului reproducător masculin variază între speciile de damicie masculi și este compatibilă numai cu femela din acea specie. Incompatibilitatea organelor de reproducere menține specia izolată din punct de vedere reproductiv.

Ilustrațiile arată patru tipuri diferite de organe de reproducere a damselfly. Fiecare organ are un cârlig, dar forma și lungimea cârligului variază, la fel ca și forma organului în sine.

La plante, anumite structuri menite să atragă un tip de polenizator simultan împiedică un alt polenizator să acceseze polenul. Tunelul prin care un animal trebuie să acceseze nectarul poate varia foarte mult în lungime și diametru, ceea ce împiedică polenizarea încrucișată a plantei cu o altă specie ([link]).

Unele flori au evoluat pentru a atrage anumiți polenizatori. Floarea (a) lată de lupă este adaptată pentru polenizare de către albine, în timp ce (b) floarea trâmbiță lungă, în formă de tub, este adaptată pentru polenizare de către păsările colibri.

Ilustrația a prezintă o albină care adună polen dintr-o floare violet strălucitoare. Corpul albinei se potrivește în interiorul unei flori ca un clopot. Ilustrația B arată o pasăre colibri care bea nectar dintr-o floare de trâmbiță, asemănătoare unui tub lung.

Când are loc fertilizarea și se formează un zigot, barierele postzigotice pot împiedica reproducerea. Indivizii hibridi, în multe cazuri, nu se pot forma în mod normal în uter și pur și simplu nu supraviețuiesc dincolo de etapele embrionare. Aceasta se numește inviabilitate hibridă deoarece organismele hibride pur și simplu nu sunt viabile. Într-o altă situație postzigotică, reproducerea duce la nașterea și creșterea unui hibrid care este steril și incapabil să-și reproducă descendenții proprii; aceasta se numește sterilitate hibridă.

Influența habitatului asupra speciației

Speciația simpatrică poate avea loc și în alte moduri decât poliploidia. De exemplu, luați în considerare o specie de pește care trăiește într-un lac. Pe măsură ce populația crește, crește și competiția pentru alimente. Sub presiunea de a găsi hrană, să presupunem că un grup dintre acești pești a avut flexibilitatea genetică pentru a descoperi și a se hrăni cu o altă resursă care a fost nefolosită de ceilalți pești. Ce se întâmplă dacă această nouă sursă de hrană ar fi găsită la o adâncime diferită a lacului? În timp, cei care se hrănesc cu a doua sursă de hrană ar interacționa mai mult între ei decât cu ceilalți pești; prin urmare, s-ar reproduce și împreună. Puii acestor pești s-ar comporta probabil ca părinții lor: hrănindu-se și trăind în aceeași zonă și păstrându-se separați de populația inițială. Dacă acest grup de pești a continuat să rămână separat de prima populație, în cele din urmă ar putea apărea speciația simpatrică pe măsură ce s-au acumulat mai multe diferențe genetice între ei.
Acest scenariu se desfășoară în natură, la fel ca și altele care duc la izolarea reproductivă. Un astfel de loc este Lacul Victoria din Africa, renumit pentru speciația simpatrică a peștilor ciclide. Cercetătorii au descoperit sute de evenimente de speciație simpatrică la acești pești, care nu s-au întâmplat doar în număr mare, ci și pe o perioadă scurtă de timp. [link] arată acest tip de speciație în rândul unei populații de pești ciclide din Nicaragua. În această zonă, două tipuri de ciclide trăiesc în aceeași locație geografică, dar au ajuns să aibă morfologii diferite care le permit să mănânce diverse surse de hrană.

Peștii ciclide din Lacul Apoyeque, Nicaragua, prezintă dovezi de speciație simpatrică. Lacul Apoyeque, un lac cu crater, are o vechime de 1800 de ani, dar dovezile genetice indică faptul că lacul a fost populat cu doar 100 de ani în urmă de o singură populație de pești ciclide. Cu toate acestea, două populații cu morfologii și diete distincte există acum în lac, iar oamenii de știință cred că aceste populații se pot afla într-un stadiu incipient de speciație.

Ilustrațiile arată două specii de pești ciclide care sunt similare ca aspect, cu excepția faptului că una are buze subțiri și una are buze groase.

Rezumatul secțiunii

Speciația are loc pe două căi principale: separarea geografică (speciația alopatrică) și prin mecanisme care apar într-un habitat comun (speciația simpatrică). Ambele căi izolează o populație din punct de vedere reproductiv într-o anumită formă. Mecanismele de izolare reproductivă acționează ca bariere între speciile strâns înrudite, permițându-le să diverge și să existe ca specii independente genetic. Barierele prezigotice blochează reproducerea înainte de formarea unui zigot, în timp ce barierele postzigotice blochează reproducerea după fertilizarea. Pentru ca o nouă specie să se dezvolte, ceva trebuie să provoace o breșă în barierele de reproducere. Speciația simpatrică poate apărea prin erori în meioză care formează gameți cu cromozomi în plus (poliploidie). Autopoliploidia apare într-o singură specie, în timp ce alopoliploidia apare între specii strâns înrudite.

[atanasu]

Revin cu copierea unui fir anterior unde  eu imi prezint convingerea fundamntala si apoi ma voi referi la homozigotism si la apritia unei posibile specii noi de pitigoi in Galapagos :prin hibridare sau poate prin metisaj doua notiuni pe seama carora se fac destule confuzii.semantice.

Indiferent de ce sustin sistemele de clasificare dupa diverse criterii, eu il voi aplica pe singurul dupa mine cu adevarat stiintific si principial adica cel dat de Buffon si ulterior si mai stiintific tinand cont si de genetica redat de Mayr (in 1941 si 1980) dar la mine esentiala este  lipsa de posibilitate de fecundare viabila, in continuare lipsa posibilitatii  de a da nastere la pui vii sau chia daca se nasc  nefiind deloc fertili adica imposibilitatea de a avea  hibrizi ca sa duca mai departe viata asa cum este  pisica si cainele care nu pot avea hibrizi sau chiar si intre magar si cal ai caror hibrizi nu pot perpetua speciile genitoare pe mai departe .
Consider ca biologia ar trebui sa  se decida si sa-si modifice clasificarile putand sa aiba sub nivelul de granita numit specie atat in exerior cat si in interior o libertate taxonomica mai mare adica mai ales in interior adica de la specie la individ, oricare doi de sex diferit daca sunt in aceiasi specie si asta poate constitui criteriul taxonomic definitoriu metaforic putand fi pusi cu succes in arca  lui Noe pentru a perpetua specia chiar si prin proceduri artificiale(cum ar fi cazul poate intre o catea Chihuahua si un mascul Sainttbernard incurcati doar de dimensiune adica de ceva per accidens fata de reproducere.
Adica daca exista hibrizi viabili indefinit precum la cintezele din Galapagos voi considera ca genitorii lor din doua specii diferite sunt, de fapt mai corect  incadrabil taxonomic, in aceiasi specie desigur ca subspecii (precum mai nou cainele si lupul) sau poate doar rase diferite diferntele anatomice nefiind mai mari decat la galinacee(desi l rasele artificiale si selectionate pcial aeste diferent anatomic deci tot rlativ formale pot fi foarte marcate dar nu transforma o rasa in leu si alta in pisica.. 
Evident ca toate astea nu ne duc la confirmarea ipotezei mele cu gemenii homozigoti dar maresc intelegerea fenomenului de emergenta spcifica  in timp si in natura.

PS Postarile incepand cu cea de la  #44(sept 020) si cea care o completeaza pe aceasta respectiv cea din #92 si cele ce urmza lui #101(ianuari 2024) sunt definitorii pentru aceasta tema.